Kenji este pictor, provine din Peru si traieste de 14 ani ilegal in Berlin, intr-o asa-zisa casa ocupata. Fenomenul ocuparii caselor sau fabricilor parasite din marile centre urbane isi are originea in miscarea punk din anii '80, reprezentand o maniera de sfidare a sistemul social capitalist. Dupa caderea Zidului Berlinului, multi estici au migrat in vest, parasindu-si in masa locuintele. Acestea au fost ocupate de tineri veniti din toata lumea ce cautau sa duca o viata comunitara si sa traiasca in afara legii, se se ocupe cu arta, sa lupte impotriva fascismului sau pur si simplu"sa aiba voie sa nu faca absolut nimic."Fiecare casa isi avea proiectul ei.

Kenji: Cu ce sa incepem?

Marta: Cum a inceput toata povestea cu casele ocupate?

Kenji: Ok. Am trait in America de Sud intr-o casa pe care parintii mei au incercat sa o construiasca, dar nu am reusit niciodata sa ne descurcam cu banii si a ramas neterminata. Acolo am trait singur cu fratele meu, foarte liberi, pictam peretii, faceam arta si asta mi-a dat prima data sentimentul a ceea ce se poate face daca esti singur intr-un spatiu si poti sa faci ce vrei cu el, fara ca nimeni sa iti impuna sau sa-ti interzica orice pornire. Puteam sa daramam pereti sa facem gauri in ziduri - asta iti da o totala libertate cu spatiul, iti permite multe. Si de ce am venit in Europa? In primul rand pentru ca vroiam sa vizitez pe cineva, o prietena, si apoi pentru ca in America de Sud era deja imposibil sa te mai ocupi cu arta, viata era asa de grea, ca domnea un pragmatism total. Oamenii trebuiau sa se ocupe cu gasirea mancarii. Si am observat ca familiile care-si lasa copii sa studieze arta sunt relativ bogate. Ai mei gaseau, in conditiile de acolo, utopica dorinta mea de a studia arta. Dar eu nu am inceput cu pictura, am inceput cu poezia, de la zece ani scriu. Am venit apoi in Europa, am stat 7 luni si cand am vrut sa ma intorc mi-a fost imposibil.

M: cum de ai avut bani pentru zborul pana in Europa?

K: mi-am strans toate lucrurile, le-am vandut, am vandut si cateva tablouri, mi-a dat si familia mea ceva si am cumparat un bilet ieftin de la Aeroflot si hartii false de la firma care chipurile ma trimitea in Germania sa cumpar aparatura. Aici, in tara asta, nu intra decat oameni care dovedesc la granita ca au bani. Femeia pe care am vizitat-o aici s-a intors la un moment dat in America de Sud, facuse balet aici, era o dansatoare canadiano-peruana. Eu am decis sa mai raman singur aici pentru ca viza mea mai era valabila. Zborul Peru-Germania era cu escala in Canada, care mi-a dat viza de tranzit la dus, dar nu mi-a mai dat-o pentru drumul de intors. Mi-au pus o stampila rosie in pasaport. Eu le-am spus nemtilor, ca trebiue sa ma intorc in peru, ca n-am familie aici, n-am bani, n-am prieteni, nu vorbesc limba. Aveam in Peru casa, tablourile, prietena mea era acolo, si toti ai mei. Functionarii nemti au ras, nimeni nu vine ca sa-l ajutam sa plece, toti vor sa stea si nu pot. Au intervenit pentru mine si cu toate astea am primit stampila rosie. Asta este un caz exceptional, mi-au spus, nu putem sa te ajutam, mi-au dat doua sute de marci, patru calatorii de metrou, si la revedere.Ilegal.

M: cati ani aveai pe atunci?

K: aveam 23-24 de ani. Era in 1991. Apartamentul in care stateam la incpeut era foarte scump, la marginea Berlinului, intr-un cartier de vile, a trebuit sa plec de acolo fara sa platesc ultima luna de chirie si am trait pe strada. Era vara, sfarsit de vara. Am trait intr-un parc o luna-doua dupa care am intalnit intamplataor niste oameni pe strada, care m-au invitat sa stau la ei. Am trait toti intr-o singura camera, ei aveau familie si era greu. Apoi am intalnit intr-o zi pe cineva pe strada care mi-a zis ca exista ceva ce se cheama case ocupate. Du-te si te uita, mi-a zis. Asta era in Berlinul de est. Toti mi-au zis sa nu ma duc in Berlinul de est pentru ca sunt nazisti mai toti si au sa ma bata mar.Cu toate astea m-am dus si am gasit locul extrem de atragator. Nu vedeai reclame, totul era darapanat si imi amintea de vechile orase decuzute ale lumii a treia. Am umblat mult prin zona si am descoperit o casa ocupata, in care erau numai europeni care m-au privit cu destula aroganta Dintre toti era unul singur cu care am putut sa vorbesc putin, si era jumate chilean. El m-a ajutat sa primesc o camera acolo. Am incercat mult timp sa strang bani si sa ma intorc cu alt bilet. Destinul meu a inceput sa se schimbe cu incetul fiindca familia mea a parasit tara (au plecat in America, Europa), deoarece in Peru a izbucnit o mare criza economica, a fost o catrastrofa economica atunci. Familia mea a vandut casa in care am trait, tablourile mele, cartile si mi-au zis aici nu mai pentru ce sa te intorci, noi suntem terminati, tu esti in Europa, foloseste-te de ocazia asta. Prietena mea era deja cu altcineva, totul s-a dizolvat acolo. Eu am inceput sa ma implic tot mai mult in treaba cu casele ocupate, pentru ca vedeam posibilitatea sa imi dezvolt arta. Acum sunt deja 14 ani in care am trait numai in case ocuptae, in Berlin, in Spania si in Franta.

M: In Franta cum ai plecat daca nu aveai viza?

K: Era al saptelea an in care ma aflam aici si eram complet terminat: nu aveam nici un prieten, ma certasem definitiv cu prietena mea, eram singur si deprimat. Dar in perioada asta am lucrat cel mai mult si au iesit cele mai bune lucrari ale mele, nu aveam nimic de mancare, nu aveam acces la opinia publica, la spatiul public, si m-am decis sa plec. Am deschis un ziar si am vazut: Calatorie in Andalusia contra munca, cu mancare, locuinta si transport platite. Asta era un tip foarte sic din Berlin, bijutier din Charlottenburg, care facea ornamente erotice din aur. Am construit un zid si am blocat accesul la atelier si mi-am lasat acolo toate lucrarile. Mi-am luat cartile pictate doar, si am plecat fara hartii, fara bani. In doua zile eram in Andaluzia. Asta era un calic, care angaja in fiecare vara oameni din Berlin ca sa-i ingrijeasca gradina si sa-i curete vila uriasa din Andaluzia, ii baga la el in casa, ii sicana, ii spiona, si plecau toti pe rand, dupa trei zile, o luna sau o saptamana. Era extrem de singur, ura spaniolii, pe care ii numea maccho analfabeti si statea toata ziua in fata televizorului si privea canale austriace. Pe noi ne folosea ca sa nu se simta asa de singur acolo. Tipul era insuportabil, ne-am certat si am plecat de acolo. Am cutreierat desertul andaluz, fara nimic la mine, pana ce am ajuns intr-o vale, in Almeria, in care locuiau niste hipioti nebuni intr-un castel maur parasit. Valea era plina de izvoare, de pomi fructiferi, am trait aici un timp cu oamenii astia, dar fiecare era singur, traia in coltul lui si ne intalneam doar seara in castel si faceam muzica. Apoi am plecat in Barcelona unde aflasem ca exista case ocupate. Intr-una din ele se afla un mare centru social, am trait acolo o vreme, apoi am aflat de o casa goala in care m-am mutat. Niste fascisti pusesera stapanire pe casa inainte si imi strigau mereu ca sudamericanii ar trebui sa se intoarca in America de Sud. Odata ne-am batut si mi-au aruncat acid in ochi. Apoi am orbit si am fost complet orb doua saptamani. Asta a fost un caz interesant: dintr-o data eram orb si trebuia sa umblu cu un baston, ocupasem doar o casa, nu aveam nimic, nu puteam vedea nimic. Atunci a venit o femeie la mine, care m-a ajutat, m-a dus la spital, m-a ingrijit un timp, nici nu ma cunostea. Am sunat apoi o prietena farntuzoaica care se afla la Barcelona si am stat la ea pana m-am facut bine.

M; Stiai ca vei vedea la un moment dat din nou?

K: Da, mi-au spus ca doar primul strat al retinei a suferit. Am avut mult timp dupa aceea probleme cu ochii, dar acume e mai bine. Fata la care stateam si prietenii ei m-au luat intr-o catredala si m-au lasat cu instrumentul meu si am cantat orb acolo, doar trebiua sa-mi folosesc cumva orbirea! Eram un orb autentic !!!. Ma lasau acolo dimineata si ma luau apoi seara si asa am castigat ceva bani. Dupa ce a trecut asta am ocupat cu niste prieteni o intreaga casa goala in Barcelona, unde am facut un centru cultural, cu spatiu de expozitie si sali pentru concerte. Asta se intampla in anii 1997-1998. Acolo era atmosfera din Berlinul de acum zece ani. In Berlin puteai gasi, atunci cand am ajuns eu, toata lumea socialista in gunoaie, de la carti socialiste, la imagini si tot felul de obiecte care aveau design-ul industrial al comunismului, haine, aparate de fotografiat, filme vechi, erau munti incredibili. Si tot asa, in Spania erau gunoaiele pline de obiecte catolice, statuete, lampi cu ingeri, steaguri, dantele, lumanari, bronz. Nu se mai sfarseau. Oamenii le aruncau afara din casa in strada. A fost extraordinar pentru mine, le foloseam in colaje, lucram pe ele, mare parte din lucraile mele sunt si acum din obiecte aruncate, reciclate si in care s-a investit alt sens. Transformarile astea sunt foarte importante pentru mine si ele se intampla in societate in mod firesc. Apoi am plecat cu prietena asta in Franta.

M: Dupa Spania si Franta te-ai intors la Berlin?

K: Expozitia mea din Franta s-a numit "Petit exposition du fin de siecle". Pentru ca se intampla in 1999.

M: Atunci lucrai in alt stil decat acum sau ai urmarit constant cam aceleasi directii?

K: Am cateva drumuri clar definite. Unul care merge inspre tridimensionalitate, mici compoziti cu obiecte care sunt in acelsi timp pictate, sau colate pe o suprafata pictata, stratul de obiecte pictate se unifica cu stratul - suport si apare o pictura tridimensionala. Aici apare si o limba simbolica in care figurile mici sunt pictate si transformate, le schimb capetele, articulatiile si le unesc cu suprafata pictata. Pentru mine sunt simboluri. Asta e unul din drumurile mele. Altul e un stil mai linear, pictura grafica. Merg in paralel pe patru-cinci stiluri, definite diferit. As putea sa ma las in unul, in altul si sa fac trei expozitii diferite. Stilurile astea sunt total independente unele de altele. Ceea ce fac este o redare in alt mediu a tot ceea ce am absorbit in tineretea mea, a ceea ce am citit din filosofiile orientale, samanice din America de Sud. Acolo am avut tot felul de experiente si stari de perceptie. Lucrarile mele sunt pentru mine manifeste filosofice intr-un mediu concret. Ma gandesc, pe de alta parte, si la faptul ca atatea lucruri se produc in mod inutil, si de aceea ma bizui tot timpul pe obiecte aruncate. Ceea ce a fost produs pana acum poate fi re-produs in mii de feluri: metal, haine, masini, carti. Traim intr-o lume in care se poate folosi continuitatea istoriei. Si aici la Berlin totul este asa de amestecat, se simte in aer, tot ce aduc oamenii astia atat de diferiti care vin aici si traiesc simultan. Daca un tablou inseamna ceva din punct de vedere al liniei si iarasi altceva prin forma, dar intelesurile se suprapun, atunci asta poate fi o metafora pentru lumi paralele si simultane. Pentru mine arta nu este pictura, muzica, este transformare, a materialului si a fiintei. Asta aminteste si de alchimie care vorbeste despre spiritualizarea corpurilor si intruchiparea spiritului. Intotdeanu m-am ferit sa studiez in mod clasic pictura, sa incep de la studii realiste, cu naturi moarte, cu studii anatomice, am cautat in schimb sa privesc in mine si sa gasesc acolo ce am de pictat. Acolo nu exista nici un singur obiect.Am cercetat mai mult legatura dintre mana, inima si ratiune, e o legatura asa de fina si de rapida. Daca caut adanc in mine, vreau sa gasesc simboluri arhetipale care sa faca apel la oricine.Asta nu a fost o intentie pe care mi-am propus-o in mod rational, ci am fost manat de un impuls care m-a condus intr-acolo. De aici vine si interesul meu pentru traditii vechi, in care am gasit imagini, concepte arhetipice, care sunt extrem de actuale si pentru noi, acum. Asta am urmarit si cu poezia mea care merge asa de adanc in experieta individuala, incat ajung sa descopar un sens colectiv. M-am pierdut acum putin, nu stiu unde ramasesem inainte.

M: Poate vrei sa povesteti despre estetica caselor ocupate, asa cum a fost ea dezvoltata la inceput, cand ai ajuns aici.

K: Am trait la un moment dat, aici la Berlin, intr-o casa plina de artisti, in Dunkelstrasse, in Prenzlauer Berg. Pe atunci scena era foarte bogata: existau aprox. 50 de case ocupate in Berlin-Mitte. Oamenii faceau lucruri incredibile atunci, era chiar dupa caderea Zidului si orasul era aproape gol, din partea socialista a Berlinului plecasera toti in vest si isi parasisera in intregime locuintele, cu aproape toate obiectele cotidiene din ele, mobilier… Era o experienta infioratoare sa intri in casele astea, in tot orasul puteai sa gasesti case goale, pe care le puteai cerceta si explora si puteai gasi orice apartinea de viata personala a altor oameni. Erau pline si de obiecte socialiste, pe care oamenii le-au abandonat in case si au plecat. Probabil ca asa s-a intamplat si dupa cel de-al doilea razboi mondial cu toate simbolurile nazi, care au fost atunci aruncate sau ingropate in pamant. Toate astea erau pentru noi materiale de prelucrat. Casele ocupate au devenit un colaj urias. Toti oamenii care traiau in ele, aduceau ceva cu ei si toti lasau ceva in urma, picturi, instrumente muzicale. In vremea aia oamenii construiau foarte mult instrumente din gunoaie, din metal gasit (in 1990-1994). Eu am ajuns aici in iunie 1991 si am simitit ca stilul asta corespunde sufletului meu, pentru ca asa traisem si eu in America de Sud cu fratele meu, cu toate ca in societatea asuprita din Peru nu prea mai exista atunci asa ceva. Am ajuns in jeans si tricou in casa din Dunkelstrasse si am crezut ca apartin de mediul asta, dar locuitorii erau de alta parere. In primul rand nu vorbeam germana, in al doilea rand aratam asa de normal. Eram emigrantul care nu vrea sa iasa in evidenta si se imbraca neutru, pentru ca se teme de politie. Ei faceau parte din scena artei, traiau intr-o societate alternativa, aratau ca niste freeks, se infasurau in tot felul de haine vechi, in costume vechi, purtau siraguri de pene in par, capete de morti la curele, fiecare era o aparitie cu totul personala. Aveam 23-24 de ani si simteam ca aveam ceva de spus, eram artist si traisem inainte in Peru , calatorisem atat de mult inainte, prin munti, prin orase, pe plaji, fusesem in Chile, unde am studiat literatura, fusesem in Mexico, avusesem aventuri in Cuba, simteam ca aveam multe de spus si de dat, dar oamenii m-au intampinat cu totul arogant, eram un mic indian pentru ei, era o senzatie ciudata. Nu puteam sa ma exprim in limba germana, care poate fi atat de dispretuitoare uneori. A fost foarte greu cu ei, m-a durut cu adevarat, pentru ca atunci cand am ajuns in casa am simtit ca spiritual apartin de acolo. Mi se parea legitim dreptul de a face muzica, arta, de a fi liber, dar aratam ca un om obisnuit, in mijlocul acestei cete atat de frapante. Am incercat sa leg prietenie cu ei, dar mi-am dat seama ca ei nu vor asta si pana la a urma m-au dat afara din casa spunand ca sunt un intrus. M-am decis sa merg singur, sa-mi fac treaba mea. Mi-am facut o locuinta intr-o casa goala, pe care nu o vroia nimeni.

M: Dar asta toate astea sunt de fapt impotriva principiului caselor ocupate, unde de fapt toti sunt niste intrusi, se contesta proprietatea, si se aduna toti cei care nu au unde sa stea.

K: Asta este si paradoxul. Ei au marsat in directie asta si asa s-a si ajuns la sfarsit. Jocurile astea de putere au dus in final la o totala decadenta si prabusire in care nimeni nu mai crea, isi pierdusera complet spontaneitatea. Eu am facut timp de doi ani peregrinari prin tot felul de case, am cautat tot timpul, m-am orientat mereu in alte directii. Un singur an am incercat sa traisec normal, intr-un apartament inchiriat, dar nu am rezistat mult asa. Nu a mers.

M: De ce nu?

K: Pentru ca era asa de mic spatiul. Atunci faceam gravura si incepusem in apartamentul nou sa imprim peretii, toaleta, sa o luminez cu reflectoare, ca sa fac un mic spatiu de expunere, toata casa era plina de gravuri. Asta era o casa burgheza, in care vecinii se ingrozisera ca traiste cu ei asa un nebun. Nu aveam nici destui bani ca sa platesc chiria, aveam datorii. Apoi am venit aici in casa din Brunnenstrasse. Camerele astea in care stau acum erau zidite si pline de gunoie pana la plafon. Am reparat tot, am scos mizeria din ele, dar erau sobolani la inceput. Mi-amintesc ca odata a sarit un sobolan printr-un tablou. Tabloul statea pe un perete, deasupra unei gauri, care dadea catre un tunel de sobolani. Am zidit apoi gaura asta si nu au mai sarit sobolani prin tablou. Am facut aici locuinta si intr-o camera cu iesire la strada atelier de gravura. Acolo faceam weekend-uri cu atelier deschis si expozitii. Am putut atunci sa vand tablouri multe si a fost pentru prima oara ca am avut in 13 ani bani in buzunar.

M: Cine cumpara lucrarile?

K: Tot felul de oameni. Daca ai un spatiu de expunere la strada, un atelier, diferit de locuinta ta, este mai transparent pentru vizitator ce faci, decat daca ar vedea niste panze si instalatii ingramadite in colturile spatiului tau de locuit. Oamenii care veneau erau impresionati, am fost invitat atunci sa fac si o expozitie in centrul de cultura Tacheles din Mitte , care a fost un succes si am vandut si atunci mult. Aveam atunci multe relatii, am fost solicitat sa fac decoruri pentru o piesa de teatru, sa fac masti si decoratii si apoi am intalnit niste colectionari care au cumparat niste lucrari de-ale mele. Atunci primeam si comenzi. Ma invitau sa le vad locuintele si sa propun ceva specific pentru spatiile astea. Am facut toata viata doar ce mi-a placut, dar cu timpul a inceput sa-mi faca mare placere sa pot interpreta dorintele altcuiva. Comanditarii simt ca au colaborat si ei la proiect si asta imi da si mie un sentiment placut. Un timp a functionat, dar tipul cu care m-am ocupat cel mai mult, nu era un adevarat colectionar, avea o casa mare, goala, pe care vroia sa o decoreze. Mi-am si schimbat un pic stilul, am lucrat pentru el mai abstract, cu elemente simbolice, mai putin dure si evidente decat de obicei. Lucrarile pe care le-am facut pentru el erau mai blande, dar mi-au placut mult, va trebiu sa le fotografiez. Erau benzi de cate 7 metrii, traforate in lemn si pictate. A fost singura perioada in care puteam sa ma duc cu banii in buzunar la brutar sau sa iau metroul. Era o nebunie pentru mine normalitatea asta pe care o experimentam. La inceput ma temeam ca asta mi-ar putea bloca elanul artistic, dar nu a fost asa. Dimpotriva, lejeritatea asta stimuleaza creativitatea. In timpul asta ma ocupam exclusiv cu arta si nu m-am mai concentrat pe comunitatea din casa. Aici veneau oameni tineri, care vroiau sa se gaseasca, dar eu cunosteam deja asta si nu mai aveam timp sa ma ocup cu probleme de genul asta. Copii astia beau multa bere, fumau tigari si eu nu suportam comunitatea asta plina de nicotina, si m-am intors catre mine insumi. Participam la viata comunitara doar daca era nevoie de ajutor fizic pentru vreo constructie, dar in general eram un singuratec. Au inceput sa protesteze ca ocup atata spatiu cu atelierul si galeria de la parter, ca sunt un caz tipic de de artist egoman! Dar spatiul de expunere era un avantaj pentru intreaga casa, pentru ca aducea imaginea unui centru in care se creaza, care trebiue mentinut pentru importanta lui culturala in oras, asa cum era la inceput principiul caselor ocupate. Asa zisele proiecte puteau fi salvate (prin semnaturi) doar de opinia publica, daca erau privite ca fiind utile din pdv. cultural si nu doar un refugiu decazut, in care se bea bere si nu se face nimic. Faceam expozitii, jos in galerie, dar cei din casa refuzau sa participe, devenise exclusiv o afacere personala. Au inceput certuri, si am renuntat in final la atelier. Au venit si oameni care aveau neaparat nevoie de un loc in care sa locuiasca si le-am predat atunci atelierul. Apoi am inceput sa ma concentrez mai mult pe oameni, pe istoriile lor personale, obosisem sa fiu artistul singur si am inercat sa pastrez balanta intre munca mea individuala si cea comunitara.

M: Si care era munca asta comunitara?

K: Sa vorbesti cu oamenii, sa incerci sa intelegi trezeici de oameni din diferite tari, cu mentalitati diferite, unii provenind din clasa mijlocie, altii din familii foarte sarace, altii din medii aristocratice. Ocuparea caselor este un fenomen complex, care exista in Europa de mult. In Spania tiganii au ocupat sistematic case. In timpul regimului Franco era legal sa ocupi case goale. In Franta exista "legea iernii", prin care oricine care nu are locuinta iarna are dreptul sa ocupe o casa. In Anglia exista legea care dadea dreptul ocuparii unei case care a stat neocupata timp de doi ani. In Germania situatia e mai complicata. In anii '80 s-a format aici o miscare asazisa "alternativa" a tinerilor. Guvernul a incercat sa opreasca miscarea asta, dar a avut oarecare respandire. Existau aici diferite tendinte, unele politice, in care militantii organizau demonstratii, altii artistii, care vroiau sa faca arta si sa traiasca altfel decat impunea sociatatea de atunci, altii, mai burghezi, care nu vroiau pur si simplu sa plateasca chirie. Vroiau sa traiasca cu toti - prieteni - in aceeasi casa, sa gateasca impreuna, sa se joace, sa aiba un bar si sa nu plateasca pentru asta. Pentru mine sunt interesante utopiile astea umane, un soi de fratie intre oameni care nu mai resimt presiunea sistemului de consum. E interesant sa vezi ce poata sa produca o asemenea atitudine. Asta a fost pentru mine o promisiune spirituala, o potentialitate care poate fi manifestata, daca exista elementele necesare.

M: Dar ai spus la un moment dat, ca atunci cand ai avut bani, ai descoperit ca asta nu te-a impiedicat sa creezi, ba dimpotriva.

K: Asta pentru ca banii pe care i-am avut atunci proveneau din munca pe care o faceam oricum, pictura, din realizarile mele artistice de atatia ani. In expozitiile mele sunt intotdeauna prezent, lucrez la fata locului, uneori dorm acolo, sala de expozitie este si atelier, fac si muzica, gatesc, citesc sau fac lecturi publice. Este greu pentru un galerist sa accepte asta. Galeristul vrea sa i se acorde o anumita importanta, dar eu nu am nevoie de ei neaparat, ci mai ales de spatiul lor. Galeristii de aici vor sa aduca lucrari sterile intr-un spatiu imaculat, dar eu lucrez altfel. Am fost o vreme preocupat de scena galeriilor si am incercat sa expun chiar in conditiile astea, dar mi-am dat seama ca a marsa pe drumul asta nu ar corespunde conceptului meu. Pe de alta parte, in casele ocupate se facea small talk. Cred ca in vremea in care traim este o realizare inalta sa poti sa ai intelegere pentru alte persoane. Exista o nisa care ti se rezerva in societate: cea a americanilor de sud este santierul de constructii. Micul cerc al unei case ocupate ajunge o metafora a cercului mai larg al intregii vieti sociale. Ca un microcosmos care reflecta contextul care l-a generat. Ceea ce a inceput ca protest la societate ajunge o noua burghezie marginita si exclusivista.Daca casele ocupate si-ar urma ratiunea initiala jumate din ele ar fi ocupate cu imigranti ilegali, insa ele sunt acum in intregime pline de germani.

M: Tendinta de a marginaliza strainii ai intalnit-o si in Spania si Franta?

K: In Germania este dusa la extrem. Aici exista o tendinta extrema de a se strecura, de a adopta o noua comoditate burgheza. Alteori ma gandesc ca de fapt casele ocuptae functioneaza ca o parte constituenta a sitemului educational. Anumiti tineri au probleme cu autoritatea statului sau a parintilor. Atunci orasul creaza sau permite posibilitatea unei nise in care oamenii astia sa poate face o buna experienta a libertatii. La sfarsit ei nu au realizat nimic prin asta, dar sunt pregatiti sa se intoarca in sistem si sa functioneze eficient intr-o banca.

M: Cum priveste copilul tau (9 ani) arta ta? Ce vede in instalatiile tale?

K: Il sperie foarte tare. Au fost insa si perioade in care lucram impreuna, pe suprafete mari de panza si in care el a devenit familiar cu lumea asta. El simte mereu daca mie imi merge bine ca pictor, daca am succes. Atunci cand vand sau expun mult in locuri publice capat prin asta si o anume distanta fata de toate elementele monstruoase pe care le infatisez. Atunci ma aflu deaspura lor si nu ma mai ataca. Cand imi merge rau sunt cufundat in grotesc, sunt patruns de grotesc si il infatisez. Atunci si fiul meu se sperie de tot ceea ce exista pe suprafetele astea. El este foarte sensibil la resursele astea interioare. Imi dau seama ca atitudinea lui fata de arta va fi influentata si in viitor de viziunea asta pe care i-am insuflat-o eu si asta ma ingrijoreaza de fapt. Se intreaba si acum de rostul renuntarii la toate (confortul, caldura din casa mamei lui) pentru viata asta destul de sinistra pe care o duc aici si care se reflecta in arta mea.

M: Vad aici un album cu Basquiat. Ma-m gandit, cand am vazut prima data lucrarile tale nu la Basquiat ci la Keith Haring. Exista o anumita similaritate formala, dar cred ca asemanarile vin de pe filiere diferite. Vezi vreo legatura intre arta ta si graffiti?

K: Ceea ma apropie de Haring este linearitatea asta, tusele care circumscriu un personaj, dar asta mai ales pe panzele pe care le umplu cu semne grafice, fara sa construiesc mai departe structuri tridimensioanele. La Haring linearitatea asta vine de la grafitti, dar si de la arta africana poate, la mine de la arta populara din America de Sud. Cand eram mic aveam casa plina de textile pictate pe care ai mei le aduceau din sate pentru a le vinde in oras. In picturile astea gasesti un grafism similar. Halourile succesive care inconjoara silueta unui personaj, sunt pentru sudamericani aure de energie vizibile, care sunt pictate ca un cod, o descriere interioara a unui anumit personaj. Se aseamana cu structurile tesuturilor, ale plantelor, ale cristalelor, ale celulelor, sunt structuri de o simetrie asimetrica. Daca te ocupi in pictura cu simbolicul, ajungi la un studiu al liniei, culorii, spatiului, care nu se raporteaza la lumea materiala ci la o armonie ascunsa din interior. Pe mine ma intereseaza o imagine preexistenta, spirituala. Dar pictura este si un soi de inteligenta emotionala. Mana este un medium care traduce impulsuri. Pe de alta parte mai este vorba, atat la Haring, cat si la mine, de un anumit fel de a manui penelul, un anumit gest de conturare a formei. Cred ca o anumita pozitionare existentiala a artistului creeaza anumite forme. Daca artistii incearca sa ridice o voce importiva unei forme oficiale de arta sau cultura, asta trebuie sa se reflecte si in viata lor, in fiecare mica actiune.

M: Poate de aici provine si la tine perspectiva asta de sus asupra tuturor scenelor pe care le infatisezi aici?

K: Crezi asta?

M: Totul este privit ca din avion si din cauza asta si toate elementele astea imi par nediferentiate, sunt parca facute din acelasi amalgam indistinct.

K: Asta pentru ca pictura, tusele astea succesive vor sa unifice suprafata pictata de baza cu obiectele tridimensionale, sa le imbrace intr-o coaja.

M: Asta este ceea ce mie mi se pare inspaimantator la lucrarile tale. Nu fetele astea de monstrii, ci tocmai uniformizarea asta, animale, oameni, case sunt toate din acelasi material si fierb in masa asta grea.

K: Da, uite lucrarea asta am facut-o cand s-a descoperit ca vecinul din casa de alaturi zacea de doua luni mort in casa si nu l-a gasit nimeni. Era intr-o stare de putreziciune, gasit intr-o pozitie rigida. Aici vezi cum ies chestii din el, atarna de el, corpul e deschis, fiinte, masinarii, litere intra in corpul lui, scheletul sta sprijnit in alta parte, intestine…

M: Cand pictezi incepi cu suprafata pictata si apoi adaugi pana la tridimensional, sau exista de la inceput proiectul instalatiei sculpturale?

K: Este intotdeauna altfel, uneori exista proiectul constructiei de la inceput. Alteori las sa curg ce-mi vine, in imagine, fara sa stiu nici eu ce va deveni. Cand ajung la sfarsit simt ca pot sa le imbratisez, le simt complete. Dar din cauza stilului meu de viata ele se strica foarte usor, se pierd elemente, alte raman si le refolosesc in alta lucrare.

M: Dar te extinzi si asupra spatiului camerei, ai tot felul de pavilioane pictate, camarute in camera, incepi sa compui spatii tot mai mari. Asa ai face si intr-o expozitie?

K: Pentru mine o expozitie este o utopie. Pana la urma spatiul de expunere devine ca un cabinet de curiozitati, ca o imago mundi - iti recreezi singur o reprezentare simbolica a intregului. univers. O expozitie imi da impulsul de a porni un proces care se propaga apoi aproape de la sine, care continua se se desfasoare ca o masinarie, in care totul se leaga. Din cauza insa ca eu m-am simtit tot timpul in provizorat peste tot, a trebiut sa imi fac planuri de creatie de durata scurta. Amenintare ca totul se poate termina in orice moment, pentru ca nu am abslout nici un drept sa traisc nicicum aici, m-a facut sa traiesc cu senzatia timpului furat. Din pespectiva asta nici arta mea nu are nici un drept, nici macar existe (rade). Asta marcheaza si arta mea. Cand vad lucrarile altor artisti simt ca ei traiesc intr-un soi de continuitate temporara. La mine si arta este grabita, dar a devenit intre timp si asta o stare de normalitate. Dar, pe de alta parte, dorul asta permanent de a atinge ceva, ce nu ai dreptul sa atingi, a facut ca situatia sa fie mai radicala, mai absurda decat in mod normal, si asta te ajuta sa creezi mai mult, sa treci de anumite granite.

M: Arta ta nu are referinte politice, militante, asa cum se regasesc in arta din mediile de case ocupate, cu grafitti-urile lor reactionare?

K: Dar astea nu pot fi neaparta incluse in arta, ele sunt niste derivate ale ei, grafica politica nu era facute neaparat de artisti. Scena vie artistica despre care ti-am povestit inainte era destul de apolitica, manifestele de stanga pictate pe case nu erau facute de artsiti, ci de altii care se ocupau cu propaganda si pictau peste tot in oras. Referintele lor erau autoreflexive, existentiale, nu erau legate de o precisa ideologie politica. Manifestul politic al lor era insusi faptul ca fiind ilegali, isi permiteau sa picteze, isi luau dreptul sa se desfasoare, intr-o boemie care era impotriva tendintelor si aspiratiilor generale.

M: Povesteste-mi despre tehnica pe care ai inventat-o in casa din Warschauer Str., in care ai ocupat un spatiu pentru atelier. K: Spatiul asta era urias, era intr-o fabrica veche goala, in care se bagase un prieten de-al meu si m-a chemat si pe mine apoi. Lucrasem inainte de asta la decoruri pentru un teatru si aveam tone de deseuri de poliester la dispozitie pe care le-am luat cu noi. In fabrica am intins panza mai intai pe poliester si apoi pe perete, pentru a inlocui nevoia unei rame. Cand terminam trageam panza de pe perete, o rulam si o bagam in rucsac si plecam. Asta a fost un raspuns la intrebarea cum se poate pleca cu o panza uriasa fara sa sar in ochi. Intram acolo pe furis, nu puteam sa ies in evidenta cu panze care aveau 10-20 de metrii, cat peretii fabricii, plus rama. Acolo pictam doar noaptea, pentru nu a fi descoperit, mergeam in fiecare noapte, eram singur cu peretii uriasi in spatiul asta extraordinar. Intram intr-un ritm creativ incredibil. Am avut noroc: am simtit ca am fost depistati acolo si am salvat lucrarea chiar cu o noapte inainte de a se schimba broasca la usa. Am acum pictura asta aici, in pod, dar nu pot sa o intind pentru ca are zeci de metrii, o tin rulata si astept - ca si pana acum - alta fabrica sau orice alt spatiu in care sa imi pot face un alt atelier.

interviu de Marta Jecu