Nicolae Grigorescu versus leul si mistretul*

In ianuarie 1990 m-am trezit intrat la Academia de Arta din Bucuresti. Spun ca m-am trezit pentru ca intial eram picat dar pentru ca tocmai se petrecuse o revolutie in Romania, Ministerul Invatamintului a hotarit sa accepte in scoli atit pe cei care au picat cu aceeasi medie cu a ultimului intrat cit si cei care au picat primii sub linie, cum a fost cazul meu. O data cu mine au mai intrat in scoala inca 10-15, nu mai tin minte exact. Dupa patru incercari la Academia de Arta am fost admis (primit) printr-o lege data de noii guvernanti. A avut loc o minune, cel putin asa am primit eu vestea. Se petreceau lucruri mari in intrega societate si binenteles cum era si normal institutiile universitare clocoteau. Si in Academia de Arta aveau loc schimbari radicale, erau zilnic sedinte unde se discuta viitorul scolii, al invatamintului si chiar al tarii. Au fost dati afara vechii profesori "patati" si adusi noii profesori "curati". Intr-un asemenea moment am ajuns eu sa fiu student la Academia de Arta din Bucuresti.
Primul an a fost cel mai prolific, pentru mine si cred ca si pentru colegii mei de grupa, de an, lucram la scoala de dimineta pina seara. Aveam o pofta nebuna de lucru. Atelierul se afla in cladirea din strada General Budisteanu, parter, sala 10 si il aveam ca professor pe Nicolae Alexi si el, precum cred ca toti profesorii de la sectia grafica, a fost adus dupa revolutie in scoala. Atelierul era de 15 x 10 m, in mijloc era aranjat modelul iar in jurul lui erau sevaletele. Fiecare incerca sa imite realitatea cit mai bine, mina sa fie mina, ochiul ochi, nu ne puneam prea multe probleme. Lucram aproape in fiecare zi dupa model. A fost cea mai frumoasa perioada petrecuta de mine in scoala de la Bucuresti.
Prin anul doi entuziasmul si energia au inceput sa se topeasca si orele de lucru in atelier si de studiul teoriei au fost inlocuite de discutii politice si filozofice goale de continut si pline de alcool, de betii crincene uneori. Asta a fost unul din primele lucruri pe care l-am aflat in scoala, ca un artist trebuie sa bea si sa aiba pat in atelier.
Toti in scoala eram afectati de evenimentele politice si stiu ca eram prezent la toate mitugurile si protestele din strada. Unii au inteles mai repede decit mine despre ce este vorba si au inceput sa se ocupe de afacerile personale, au intrat in politica sau pur si simplu se ocupau de activitati mai mult sau mai putin lucrative.
Am inceput sa ma plictisesc, mai ales ca toate framintarile nu aveau niciodata o finalitate, se mistuiau in timp si o data cu ele se erodau si nervii mei. Incetul cu incetul am realizat ca nimic nu se mai poate schimba prin proteste nici in scoala si nici in afara ei, am mai observat de asemenea ca "noii" nu erau cu nimic mai buni decit "vechii", iar toate discutiile puritane de la inceputul anilor '90 erau doar vorbe in vint si am mai inteles ca va trece mult timp pina se va schimba ceva in societatea romaneasca, oricum mai mult de cit am crezut la inceput, mult mai mult.
Tin minte ca in anul trei si patru, desi aveam model in atelier, zilnic prefeream sa jucam pingpong sau Dart. Atelierul nostru mirosea a sala de sport si nu a terebentina cum poate ar fi trebuit. Au fost anii cei mai grei pentru mine pentru ca simteam ca pedalez in gol. Eram in grupa 13 persoane dar foarte rar ne nimeream toti in atelier si daca asta se intimpla era datorita alcoolului sau a unei partide de pingpong.
Mama si fratele meu au plecat in Suedia in iulie 1990, s-au dus la tatal meu care a emigrat in '88. La scurt timp dupa plecarea lor, am transformat apartamentul in atelier si acolo cu un mic grup de prieteni discutam despre arta. Acolo am reusit sa ne lamurim unele lucruri. La scoala era imposibil asta, profesorii erau despasiti de probleme, foarte putini dintre ei isi puteau explica pentru ei insisi cum stau lucrurile, ce se intimpla in/cu arta. Carierele lor artistice au fost construite intr-un context care nu mai era actual. Pina in '89 obtinerea carnetului de membru al Uniunii Artistilor Plastici, si a expune la galeria Simeza, Orizont, la Saloanele de arta de la sala Dalles si daca expuneai pe afara de exemplu la Sofia, de unde puteai sa aduci adidasi "Puma" sau difuzoare pentru boxe pe care le vindeai duminica in tirg, erai chiar un artist realizat.
Mesajul lor era simplu: tot ce este de "afara" este prost si daca cumva era totusi ceva bun era din cauza tehnicilor, dotarii si materialelor extraordinare pe care artistii de "afara" le au. Aflam aceste invataminte atunci cind profesorii se intorceau din cite o plimbare prin "vest". Dar dupa discutii mai lungi, de obicei in jurul sticlei de vodka descopereai ca ei nu au vizitat muzee si galerii acolo unde au fost ci talciocuri si magazine pentru pescari. Acei profesori cu inclinatii "intelectuale", care au incercat sa modifice ceva, au fost in timp inlaturati sau pur si simplu nu au mai vrut sa accepte umilintele si jocurile din scoala si au plecat singuri. Atmosfera in scoala era degradanta, trista si lipsita de perspectiva. In fapt, oglindea foarte in detaliu starea din afara ei doar ca la o scara mai mica.
Gindul ca trebuie sa mai studiez inca un an ma teroriza.

In 1994 am plecat in Suedia la parintii mei si imediat dupa ce am ajuns am trimis o mapa si cererea pentru a studia la Academia Regala de Arta din Stockholm, unde am fost admis direct in anul trei, scoala fiind de 5 ani. Deci mi-a folosit la ceva studiul mainii si al ochiului modelului. Primul an l-am pierdut incercind sa descifrez ce se intimpla in acea institutie. Ma simteam pierdut. Dupa citeva luni, am facut o criza si am plecat cu o bursa la Bergen in Norvegia. Dupa alte trei luni m-am intors la Stockholm. Nu intelegeam nimic ce se petrece in jurul meu, eram cu adevarat pierdut. Am inteles doar ca trebuie sa renunt la cariera de artist pentru ca este cu neputinta sa ma adaptez noii situatii. Pina la urma, criza a trecut si binenteles ca nu am renuntat la ce incepusem. Multi, marea majoritate a noilor mei colegi, n-ar fi reusit niciodata sa intre la scoala de la Bucuresti. Erau multi care nu stiau sa deseneze o mina "corect" dar nici nu erau stresati din cauza asta. O data am vazut ca atelierul unui coleg de-al meu cuprindea un birou, un scaun, un fax si o carte de telefon. Nu intelegeam unde este sevaletul.
Sistemul de invatamint era cu totul diferit fata de cel ce tocmai il parasisem.
Mai trebuie sa spun ca fiecare student incepind cu anul doi primea atelier. Asa am primit si eu un atelier separat de aproximativ 8x6 m, primeai o suma de bani pe semestru pentru materiale, erau o multime de cursuri practice la care te puteai inscrie cum ar fi: litografie, serigrafie, gravura in cupru, pictura monumentala, beton, plastic, timplarie, fotografie, video s.a.m.d. Unele materiale erau gratuite altele trebuia sa le cumperi dar in general scoala era foarte generoasa. Toti in jurul meu erau foarte motivati si indirjiti in munca lor. Faptul ca atelierele erau separate facea ca contactul si comunicarea sa fie proasta intre elevi. Comunicarea a fost chiar o problema pentru mine. De multe ori am avut supriza ca dupa lungi discutii avute cu cite un coleg vineri seara la cite o petrecere, luni dimineta sa nu ma mai salute si poate sa nu mai vorbim luni de zile pina intr-o zi cind ne intilneam din nou si reinnodam discutia ca si cum nimica nu s-ar fi intimplat. Dorinta de a reusi in cariera cred ca ii facea pe multi sa fie mult mai egoisti, mai rai. Lucrul acesta are o multime de parti pozitive cum ar fi o permanenta stare de concurs cu cei din preajma ta. Mie personal nu mi-a placut asta si nici nu cred ca m-a ajutat prea mult ba chiar din contra, asta m-a infuriat si timorat foarte tare. Am mai observat ca si aici functionau jocurile de culise, mult mai elevate si mai subtile dar la fel de eficace.
Un lucru important pentru mine, poate cel mai important au fost discutiile pe care le aveam cu diferiti profesori in atelierul meu. Ceva care-mi lipseste si astazi, este asa numitul "3+3": era o intilnre intre 3 elevi si 3 profesori in care fiecare elev trebuia sa-si sustina timp de 45 minute lucrarile si in acest timp ceilati te hartuiau cu intrebari. Acest joc intrebare-raspuns a fost foarte util pentru mine, chiar daca ma facea sa tremur cu mult timp inainte de intilnire. Tot atunci, aveam ocazia sa vad ce faceau colegii mei si ce este mai important, cum gindeau. Din punct de vedere intelectual era un alt nivel in noua scoala si mie mi-a servit mult aceasta experienta, am fost nevoit sa explic in plan teoretic tot ce fac. Necazul este ca in logica asta se poate motiva orice mizerie, pentru orice nimic se poate discuta ore, zile, saptamini si nu de putine ori am asistat la discutii fara sfirsit, erau oameni specializati in asta.
In acesti patru ani de scoala, trei ca elev obisnuit si unul ca elev special, am intilnit citiva oameni interesanti cu care am continuat discutiile si mai tirziu dupa terminarea scolii, am colaborat si mi-au devenit prieteni apropiati. Aici vreau s-o amintesc pe Ann Edholm care este un pedagog excelent si care m-a sprijinit in permanenta in munca mea si incercarile mele artistice. O data cind am intilnit-o in scoala, in camera profesorilor, eram doar noi doi si ea m-a intrebat ceva care m-a obsedat mult timp dupa. M-a intrebat daca arta este importanta pentru mine. M-a surprins intrebarea, practic eu am facut liceul de Arta Nicolae Tonitza si facusem deja si patru ani la Academia de Arta dar nu-mi pusesem intrebarea asta niciodata si nici n-am inteles ce-a vrut sa spuna la inceput. Eu am raspuns balmajit "DA" iar ea mi-a spus ca pentu ea "arta este pe viata si pe moarte". Mult timp dupa asta am ris pentru ca sincer sa fiu, am considerat raspunsul ei ca unul din cele mai mari texte din viata mea. Totusi, in timp, am inteles ce vrea sa spuna, ca arta este pe bune, este de-adevaratelea, ca ai sansa sa spui ceva in lumea asta cu adevarat important si sa nu ratezi ocazia. Frica asta o am mereu atunci cind incep un proiect nou, frica ca am sa adaug si eu o pictura, o fotografie, un film la miile de picturi, de fotografii de filme care se produc zilnic in lume.
Asta fost cel mai important lucru pe care l-am aflat in scoala.

* La intrarea in Academia de Arta din Bucuresti se gaseste bustul lui Nicolae Grigorescu (pictor Roman n.1838 - m.1907), iar la Academia Regala de Arta din Stockholm, un porc mistret si un leu (simbolurile monarhiei suedeze).

Stefan Constantinescu