Deschisa în prelungirea Jubiliarei de la Venetia, aproape simultan cu cea de la Lyon, Bienala de la Istanbul parea sa aiba toate datele care ar fi plasat-o în umbra marilor manifestari de gen. Eroare! Descendenta a celebrelor bienale de la Venetia, São Paolo si Paris, a opta editie de la Istanbul a întrecut prin imagine si conceptie toate asteptarile. Prezent în orasul de pe Bosfor, însusi Francesco Bonami, curatorul principal al Bienalei de la Venetia, a apreciat excelenta organizare, artistii participanti si consistenta valorica a expozitiilor de aici. Fixata în acolada generoasa a conceptului "Poetic Justice", propus de americanul Dan Cameron - critic de arta si senior curator la New Museum of Contemporary Art din New York - Bienala a marcat, artistic si emotional, întreaga viata a vechiului si noului Istanbul. Expozitiile si dezbaterile s-au desfasurat simultan în diferite spatii neconventionale, atractia principalei destinatii Antrepo 4 (depozit portuar cu o suprafata de 8000 m2) fiind dublata de vecinatatea aproape ireala a uriaselor transatlantice, ancorate la cheiul Bosforului. Alte locatii - Muzeul Sfînta Sophia, Cisternele Yerebatan, fosta fabrica de tunuri Tophane, Baia turceasca, un vechi han de secol XVII si Centrul pentru Arta Contemporana Platform Garanti - au întregit harta Bienalei, într-un parcurs expozitional pe cît de dificil, pe atît de seducator si pitoresc.
Fara a avea, asadar, anvergura si aura Bienalei venetiene, cea de la Istanbul a prilejuit, totusi, aceleasi aprecieri favorabile, privind calitatea lucrarilor (centrate în conceptul propus, dar mai ales în afara lui sau periferic), notorietatea curatorilor invitati la discutii (Rosa Martinez, Ute Meta Bauer, Hou Hanru, Dunja Blazevic, Sabine Vogel, Carolyn Christov-Bakargiev, Gregory Volk s.a.), si remarcabila selectie a celor 85 de artisti (din 42 de tari, de pe toate continentele). De la nord si sud-americanii Jennifer Steinkamp, Peter Sarkisian (SUA), Tania Bruguera (Cuba) ori Jorge Macchi (Argentina), la asiaticii Kim Beom (Coreea), Nalini Malani (India) si Seifollah Samadian (Iran), sau de la europenii Monica Bonvicini (Italia), Bjørn Melhus (Germania) si Danica Dakic (Bosnia-Hertegovina) la africanii Zarina Bhimji (Uganda) si Julie Mehretu (Etiopia), si pîna la australienii Raquel Ormella si Michael Riley - toti au prezentat lucrari angajînd direct sau speculativ conceptul dat, cu mijloacele cele mai diverse si cu scopul subiacent de a implica afectiv privitorii. Pluralitatea modalitatilor de expresie a consfintit si aici, daca mai era nevoie, tendinta majora a artei contemporane de a se impune nu prin noi viziuni, ci prin noi instrumente de creatie, asa-numitele "alternative" sau "new media". Dan Cameron a stiut, totusi, sa pastreze echilibrul între traditie si prezentul digital, apelînd aproape la toate posibilitatile de comunicare prin imagine, bi si tridimensionala: desen, gravura, pictura, decupaje si colaje fotografice, printuri si interventii parietale, proiectii video si video-instalatii, obiecte ready made, arhitecturi mobile, virtuale sau efemere, ambient acustic si sculpturi luminoase, simulare computerizata si performance interactiv. Raportat la genuri, nudul si mai ales portretul au fost explorate fara prejudecati, pe componenta psihologica, (temperamentala si caracterologica), la limita dintre normal si anormal, frizînd dementa, alienarea si deriziunea, ca expresii ale umanitatii sub semnul implacabilei Divine/Poetic Justice. Notabile, în acest sens, au fost lucrarile israelianului Uri Tzaig (Ancient Camera), ale suedezei Annika Larsson (Blood) si germanului Bjørn Melhus (Sometimes), ori ale artistilor nord si sud-americani Marlene McCarty (Melinda, Toni, Hope and Shanda) si, respectiv, Alexander Apostol (What I'm looking for). Conditiile emotiei sau spaimei, ale curiozitatii si interogatiei au fost surprinse, într-un alt registru, de artista portugheza Filipa César, în filmul numit parodic Berlin Zoo, Part 2. Suprapusa ironic unor sunete înregistrate la gradina zoologica, cascada de fizionomii si grimase în fata unui afisaj cu mersul trenurilor dezvaluia, socant si neiertator, atît dependenta omului de astazi de tehnologia si viteza nebuna a metropolei pe care a creat-o, cît si pericolul degenerarii catre conditia instinctelor primare.
Remarcabile au fost si seriile de portrete pictate de iranianul Shahram Karimi pe saci de orez importati, cusuti pe verticala si orizontala într-o imensa "pînza" numita Traces. Era vorba, în fapt, de o micro-istorie a statului Iran, o încercare de recuperare a identitatii pierdute, din perspectiva unui exilat care, traind si lucrînd în Germania, nu si-a uitat radacinile. Picturile erau însotite de un film video, în care privirea patrundea tot mai adînc printre ruinele si mormintele unui oras parasit, potentînd astfel sensul si melancolia întregului demers. În suita selectiei de consemnari grafice merita amintit si peruvianul Fernando Bryce, cu cele 495 de desene grupate sub titlul Atlas Peru. Imaginile sale, adnotate cu inscriptii si sloganuri politice, functioneaza ca un document alternativ, necenzurat, subversiv si critic la adresa istoriei oficiale, asa cum apare în textele din arhivele statului.
Arta video, probabil cea mai bine reprezentata cantitativ, plasata în microcelule întunecate si izolate fonic, a prezentat dinamic si problematic realitatea debordanta a lumii contemporane. Începînd cu aglomeratia din marile centre urbane (video-instalatia Minibar a artistului turc Can Altay) ori de pe stadioane (filmul francezului Bruno Peinado - Low Re(s)volutions), continuînd apoi cu denuntul abuzurilor psihice (I'm living - Araya Rasdjarmrearnsook, Thailanda) si al violentei (Game Pieces - Nalini Malani, India), pîna la cosmarul lumii devastate de flageluri si cataclisme (News from the Near Future - Fiona Tan, Indonezia, sau cele doua secvente filmice contrapunctice ale iranianului Seiffollah Samadian - White Station si The Art of Killing) - nimic nu a fost prea mult pentru artistii provocati de complexitatea sintagmei "Poetic Justice".
Cît priveste poetica lucrarilor, aceasta pare sa fi fost mult mai subtila si mai nuantata decît am putea banui la simpla analiza si încercare de fixare în concept. Pornind de la versetele persanului Hafiz, care prezinta lumea într-o aura edenica, si translînd motivele armoniei spre experimentele artei contemporane, Dan Cameron a sustinut (utopic?!) umanizarea artei si recuperarea divinului în toate cele vizibile si tangibile, într-o revelatie aproape perpetua. Pledoarie ilustrata exemplar de lucrarile Taniei Bruguera (729092 Bags of History /Poetic Justice), Danicei Dakic (Surround), Jennifer Steinkamp (Eye Catching) ori de stupefiantele instalatii ale Dorei Garcia (de la Sfînta Sophia) si Mike Nelson (de la Büyük Valide Han).
Fara pretentia unei cuprinderi exhaustive a Bienalei, se poate afirma ca editia din acest an a fost nu doar o summa a experientelor din anii precedenti ci si un salt valoric, o deschidere catre întelegerea actului creator ca gest responsabil, ambivalent, între materie si spirit, între bine si frumos. În plus, a demonstrat opiniei artistice internationale ca marile Bienale pot fi concurente, prin flexibilitatea selectiei si a viziunii, depasind vechea prejudecata a diferentelor dintre centru si periferie. Daca aproape întreg secolul trecut, orientarile stilistice americane au fost dominate de tendinte si ideologii europene, se poate spune ca Bienala de la Istanbul de anul acesta, curata de un american, a fost o expresie a internationalizarii temelor si modalitatilor plastice, într-o gama extrem de variata, dincolo de constrîngerile standardizante ale globalismului contemporan.
Simona Nastac
Acest text a aparut initial in Observatorul Cultural (www.observatorcultural.ro)