Privirea care nu contempla
- o interpretare interstitiala a unei amintiri de la Bienala "Periferic 6" -

Aplicarea unei logici dinamice a practicilor culturale contemporane în domeniul controversat al artelor vizuale ar putea duce la identificarea unui proces de adecvare a intentiilor unei initiative la forma cea mai potrivita de a propune o atitudine fata de o comunitate care si-ar defini orizontul de asteptare în functie de un interes de stilizare a convietuirii urbane. Într-o astfel de dinamica intentionala se înscrie si primul eveniment major de arta contemporana din România, propus în forma apropriata a unei "bienale internationale", care vine pe fondul organizarii a cinci festivale anuale de promovare a artelor vizuale contemporane din perspectiva tematica a "periferiei".

Organizate la Iasi de catre curatorul-institutie Matei Bejenaru (artist vizual si lector la Universitatea de Arte "G. Enescu"), cele cinci editii ale Festivalului de Arta Contemporana "Periferic" au propus publicului local forme nefamiliare de expresie artistica, de la performance la site specific installations. Cu timpul, s-a constituit un grup de artisti si simpatizanti ai artei contemporane care si-au oficializat întâlnirile sub forma organizatiei non-guvernamentale "vector>". Începând cu anul 2001, "vector>" a continuat sa organizeze, acum sub forma unei Asociatii Culturale, o serie de expozitii, actiuni, conferinte si work-shop-uri în domeniul artelor vizuale contemporane. La începutul lunii iunie a anului 2003, Asociatia "vector>" a organizat, pe baza initiativei lui Matei Bejenaru de a invita un curator international, prima Bienala de Arta Contemporana din România: "Periferic 6".

Întrebuintând o metafora revelatorie sustrasa din scrierea lui Walter Benjamin "O copilarie în Berlin pe la 1900", curatorul suedez Anders Kreuger a configurat conceptul bienalei în functie de felul în care a reusit sa acumuleze si sa prelucreze datele sociale si culturale ale unui habitat urban precum Iasi-ul. Vizitând acest "bastion" al unei extremitati a Europei, Kreuger a avut revelatia unui "colt profetic", ceea ce l-a determinat sa conceapa o expozitie care sa valorizeze aceasta calitate mai curând poetica decât religioasa. Ca atare, lansând conceptul de "Prophetic Corners", Anders Kreuger a invitat o serie de artisti internationali care sa redescrie contextul si sa ofere o noua imagine culturala a cetatii.

Bunele intentii se confrunta de cele mai multe ori cu puseurile de susceptibilitate ori chiar de indiferenta ale unei comunitati obisnuite sa-si cocoloseasca sentimentele pentru figuratie si volum. Inertia receptarii este direct proportionala cu lipsa de reactie, iar intentia lectorului se confunda de cele mai multe ori cu dorinta unei confirmari a deja vu-urilor. Segmentarea tipologica a publicului poate duce la ironii ori la aprecieri. Departe de intentia autorului acestui text si de cea a lectorului acestei bienale de a face clasificari în masa publicului pe baza criteriului esecului de pe partea întunecata a oricarui eveniment care sfideaza normele vlaguitei critici de arta, ale parametrilor comercialismului ori ale securitatii implicarii sociale.

Orice text care încearca sa faca apologia artei contemporane trebuie sa contina si intuitia categoriei de cititori care si-ar omorî timpul cu lectura unei naratiuni care multiplica blocurile de enunturi împlantate în câmpul discursului acestei arte, extins pâna la incapacitatea de a-l parcurge în totalitate. Lasând în suspans ideea unei critici a publicului de arta, autorul prefera sa puna în suspans o lectura voit privata si împartasita a unor lucrari expuse în cadrul Bienalei de Arta Contemporana "Periferic 6: Colturi profetice", în ideea de a demonstra nicidecum, înca o data, "moartea autorului" unei opere de arta contemporane, ci mai curând posibilitatea unui spectator de a-si solicita traditia în care s-a format, contextul socio-politico-cultural în care se straduieste si predispozitiile individuale pe care si le-a cultivat dependent de ideologia fericirii comunitatii în care construieste, converseaza si sarbatoreste.

Îmi amintesc o plimbare prin Gradina Antropologica din Iasi. Era pe la începutul secolului nostru. Ajunsesem în dreptul unei cladiri, istorice, despre care auzisem ca era locul unei expozitii de arta, contemporana. Acest colt al Gradinii Antropologice prezenta semne a ceva ce urma sa apara. Era un colt profetic. La intrare se auzea o voce, ca dintr-un lichid amniotic, se vorbea despre apa, fiecare imagine nu putea fi vazuta nicaieri. Pe un zid erau lipite câteva fotografii, ale unor tineri despre care se spunea ca fac trecerea la o alta generatie, si fiecare facea câte altceva. La capatul unui culoar am zarit cuvântul SHOP. Câteva obiecte erau asezate pe niste mese improvizate, câteva manuale colorate explicau care sunt regulile de comportament vis-a-vis de cele expuse. Am înteles ca eram invitat la un fel de troc, si nu trebuia sa imit pe nimeni, si puteam sa aleg, sa particip, sa comunic. Am intrat, la dreapta, pe un alt culoar, si în stânga mea era o încapere în mijlocul careia erau expuse doua fuste, nu manechine care purtau fuste, si se spunea ca sunt otravite, mi-era indiferent, si apoi cineva mi-a spus ca erau mostrele vestimentare ale unor femei deformate. Cum am intrat în încaperea din fata, am vazut în fata, la picioarele mele, doua teancuri de ziare, si erau opiniile, trairile, frustrarile, sperantele, idiosincraziile, nevoile, icnetele, detasarile (...) unor intelectuali români, nu stiu cât de prototipuri, dar cunoscuti, nu stiu cât de motivati sa vorbeasca în numele destul de multor oameni, dar stimulati. Cum ridicai privirea vedeai o rochita gingasa, de fetita, care probabil cândva a dansat în ea, si a emotionat oamenii maturi, si a fost alintata, aplaudata, sarutata. Si daca o priveai, asa cum era ea expusa acolo, ca si cum agatata din întâmplare, îti stârnea sentimentul unui amestec de trecut fericit si tristete nostalgica. În aceeasi încapere era o lucrare de pictura, trei tablouri reprezentau aceeasi femeie speriata, alergând pe lânga un zid, privind înapoi, peste umar, într-un semi-întuneric monocrom. Puse unul lânga altul, cele trei tablouri, reprezentând aceeasi imagine, pareau sa fie trei secvente ale unei pelicule, scena unui film mut si tensionat. Nu puteam face nimic pentru femeia aceea. Am auzit o voce, cineva vorbea în rusa, în încaperea din fata. Pe un perete era proiectat un film care parea un tablou, o imagine dintr-un parc, unde apareau din când în când siluete îndepartate de oameni, plimbându-se într-o alta lume decât cea a naratorului, care nu era actorul ce vorbea între timp, povestind o întâmplare care se întâmpla sa aiba de-a face cu pretextul unei alte întâmplari, fara sa se întâmple nimic. Un amestec de teme, si de tipuri de naratiuni, si de contradictii, si de intentii, si de intercalari, si am intrat într-o încapere care se gasea în interiorul acelei încaperi, si stateam la geamul unui tren, caci filmul care se proiecta aici era facut de pe coridorul unui tren, întrecându-se cu un altul, care mergea paralel, în viteza, fiecare în drumul lui, si-ti dadeai seama ca nu stiai unde mergi. Atunci am iesit, si m-am îndreptat catre o alta încapere, unde parea ca se termina cladirea, si am vazut în dreapta mea o fresca, imaginea îmi parea familiara, si în acelasi timp ceva nu se potrivea, erau fragmente decupate din oras, cladiri vechi, cu istoria lor îndepartata, cladiri noi, cu istoria lor recenta, si atmosfera era terna, si am intrat într-o ultima încapere unde erau instalate un televizor si un DVD player, am vazut câteva puncte rosii si jucause pe cerul unui orasel foarte linistit, într-o noapte, si pe care nimeni nu parea sa le observe, desi se întâmplau. Era cazul sa explorez cladirea, sa vad daca se mai întâmpla ceva, si am realizat ca se putea trece într-o alta aripa a cladirii. Am întâlnit o extensie a SHOP-ului, apoi am intrat într-o încapere foarte înalta, cu peretii scrisi si pictati, iar unde lipseau cuvintele erau înscriptionate imaginile cuvintelor, si în mijlocul textului se aflau desenele pe calcul ziarelor ale unor înhumari ce potentau un glob pamântesc desenat pe o minge de plastic care se umfla cu gura si care era atârnat cu un fir de ata deasupra unei tinte de tir ce se scurgea pe perete asemeni ceasurilor din "Persistenta memoriei". Undeva, pe o tejghea de lemn, erau asezate câteva teancuri de ziare, exemplarele continând imaginile fotografice ale unor chioscuri de ziare si de carti "la mâna a doua", asezate ca într-un clasor de stampe, fara nici o legenda, si ma gândeam la valoarea acestei informatii, daca e metaforica, daca e retorica, daca e ironica, daca e critica ... Intrând într-o încapere alaturata am vazut, într-o înregistrare video, mai multe personaje vorbind despre blestem, fara farmec, fara substanta, însa cautând parca sa se convinga pe ei însisi ca sunt la curent cu interpretarile populare ale acestui tabu, care începe sa-si piarda orice putere atunci când superstitia este considerata o credinta cu care nu ai putea sa faci casa buna. M-am întors în încaperea înalta si am privit în jos, într-un bazin fara apa, care parea acum o nisa, în timp, si am vazut un colaj fara culoare, alb pe negru, publicatii, postere si desene de grafica, texte despre anticipatie, postere despre conferinte si desene cu mutanti si masinarii sofisticate. Ridicând privirea am vazut trei fotografii, trei personaje care gesticulau la o masa, încercând parca sa se convinga unul pe altul de ceva, într-o imagine ce parea sa trimita la una dintre etapele pe care ar trebui sa le parcurga Spiritul în fenomenologia lui Hegel. Pasind în ultima încapere, mi-a atras atentia proiectia unui film în care aparea cineva dansând, cu o anumita stângacie, dar cu sensibilitate, si era tulburator, pentru ca ceva nu era în regula, se întâmpla ceva special, într-un spatiu total alb, cu un dansator îmbracat în negru, si îmi amintesc miscari, cum suna muzica si starea mea de atunci. Fara a comunica cu sentimentele amestecate de ridicol si admiratie pe care mi le stârnea filmul despre dansator, instalatia de alaturi îmi proiecta pe haine, pe mine, diapozitive cu cuvinte care desemnau diferite stari de spirit. În încapere se mai aflau trei fotografii. Într-una din ele o femeie statea la geam, cu o tigara în mâna, cu bricheta pe pervaz, iar la toate celelalalte geamuri ale cladirilor din jur se vedeau rotocoale de fum, ca si cum un împarat brucknerian ar fi legiferat ca toata lumea sa fumeze la o ora exacta câte o tigara pe zi, pentru a reduce poluarea. În celelalte doua fotografii, discuta câte doua personaje, în acelasi loc, lânga o masina pe care sta o pisica, ca doua elemente dintr-o natura moarta, iar din gurile lor ies aburi, în loc de cuvinte, care de cele mai multe ori, atunci când te întâlnesti cu cineva în graba, pe strada, nu sunt altceva decât intersectari ale respiratiilor. M-am asezat pe o banca de piatra, în ultima încapere, si m-am gândit ca se profeteste din nou, si aici, schimbarea privirii, un alt mod de a vedea lucrurile, si asta poate s-ar fi întâmplat demult, însa fara sa stim, si daca privim din acest colt ar trebui sa vedem încaperea în ansamblul ei, si sa ne apropiem de ferestre, si sa privim încotro sa ne îndreptam fara a uita pe unde vom merge. Dar vad totul ca dintr-un interstitiu transparent, ca dintr-un tunel descris de Sabato, unde comunicarea are la baza gelozia, si, tocmai de aceea, auto-izolarea si auto-suficienta. Nimeni nu mai comunica cu nimeni, decât printr-o strategie rezistenta a simularii, unde doar terminalele sunt reale si camuflate. M-am ridicat de pe banca de piatra, mi-am facut numarul, am facut o proiectie dincolo de expozitie, o parte exemplara dintr-o bienala, dincolo de interstitiu, un segment aleatoriu dintr-o interpretare, si am ramas cu o amintire: ca mare este Gradina Antropologica a Lumii Artei.

Orice încercare de a mi se reprosa apelul la reflexul de a evita printr-un experiment mental - sau printr-o fictiune legitimata de un eveniment real dublat de reactii concludente - denuntarea identitatii personajelor autosuficiente care populeaza Gradina Antropologica a Lumii Artei, ar întâmpina o retinere de simt comun de a nu deschide stagiunea apetitului punerii în teatru a instictelor care nu ar avea de-a face cu domeniul cugetarii.

Fara a persevera într-o nota critica pe care nu intentionez sa o amplific, din motive de igiena profesionala, dar care s-a întâmplat sa transpara pe fondul povestirii unei amintiri, tin sa închei cu precizarea ca o bienala internationala de arta contemporana nu ar trebui sa fie contemplata de la departare.

Catalin Gheorghe

teoretician si analist al artei contemporane, drd. în Estetica si Filosofia Artei, membru al grupului vector>, Iasi