Despre comunitate, graniţă şi Israel

Yael Bartana în dialog cu Magdalena Ziółkowska

 

 

Magdalena Ziółkowska: Ceea ce mă intrigă în lucrările tale video şi recent şi în fotografiile tale este „graniţa”, prezentă la diferite niveluri.

 

Yael Bartana: Nu m-am gândit niciodată la acest lucru. Mie îmi pare că filmele mele se concentrează pe problema societăţii şi poziţia socială a membrilor săi luaţi în mod individual, dar şi pe modul în care o anumită poziţie socială determină comportamentul cuiva şi-l constrânge să facă ceva. Oamenii stabilesc relaţii între ei, manifestă anumite comportamente şi, de asemenea, dau viaţă instituţiilor lor ca în filmul “Kings of the Hill/Regii Colinei” (2003). Pe dune, aproape de Tel Aviv, bărbaţii, în camionele lor iubite, se adună să participe la un spectacol extraordinar semănând cu un război de un tip foarte precis. Bărbaţii urcă dunele în vehiculele lor, le cuceresc. In lumina reflectoarelor, a focului şi a apusului, acest spectacol este observat de copii şi de bărbaţii adulţi. „Ritualuri” similare pot fi întâlnite în alte ţări mediteraneene şi în Statele Unite deopotrivă. Aceste „spectacole masculine” în aer liber prezintă puterea, primitivitatea; ele simulează războiul şi cucerirea.

 

M. Z.: Când am întrebat despre „o graniţă” am avut în vedere un contrast şi, în acelaşi timp, o tensiune între sfera privată şi sfera socialului şi politicului. Mă interesează modul în care foloseşti sfera privată, descrisă prin emoţii, sentimente, intimitate, şi o situezi în domeniul socialului şi politicului. Mă gândesc aici, de exemplu, la „Wild Seeds/Seminţe sălbatice” (2005), prezentat la Bienala de la Istanbul, în care tineri activişti de stânga israeliţi simulează un joc „Evacuation of Gilad’s Settlement/Evacuarea aşezării lui Gilad”. 

 

Y. B.: Este drept, sensul acestei opere este dificil de prins. Informaţiile sunt furnizate într-o formă lapidară, în câteva propoziţii. Pe un ecran separat se găseşte traducerea ţipetelor, chemărilor, vocilor tinerilor. Izolate de proiecţia filmului, ele crează şi prezintă o istorie complet diferită. Ele pot fi percepute independent, fiind, în acelaşi timp, încă lizibile. Aceasta era ideea. Nu vreau să pun prea multe informaţii într-o lucrare. Vreau doar să creez o situaţie emoţională, astfel încât oricine, indiferent de descendenţă, să poată participa la ea la nivelul emoţiilor şi psihicului. Prezentând acest film în Turcia am dorit să depăşesc înţelesul ei local, contextual, ca film plin de confruntarea violentă dintre armata israeliană şi coloniştii evrei, să evidenţiez problema colonizării şi ocupaţiei şi a regulilor care o guvernează. Din cauza unui text separat şi a lipsei comentariului, filmul devine destul de abstract şi, totodată, universal şi nostalgic. Totuşi, acest joc putea fi jucat doar în anii 80. Tinerii protagonişti rămân inocenţi pe de o parte, iar pe de altă parte sunt speriaţi şi conştienţi de ceea ce fac.

 

M. Z.: Cum ai ajuns să-i întâlneşti pe protagoniştii acestui film?

 

Y. B.: Graţie nepoatei mele de nouăsprezece ani. Ea este una din tinerile israelience care au refuzat serviciul militar. Printre protagoniştii acestui film, se numără atât cei proaspăt atraşi în armată, cât şi cei care au refuzat. La începutul jocului, sunt aleşi doi reprezentanţi. Sarcina lor este de a separa, de a rupe restul grupului. Ceilalţi formează un cerc, sunt apropiaţi unul de celălalt, se ţin de mâini, picioare, se îmbrăţişează, constituie rezistenţa. Toţi protagoniştii filmului aparţin celei de-a treia generaţii implicate în acest conflict, nu sunt colonişti şi sunt împotriva ocupaţiei israelite a acestor teritorii. Colina unde are loc acţiunea aparţine Teritoriilor Ocupate. Este un peisaj frumos al Aşezării lui Prat. Jocul poate fi jucat la fel de bine oriunde altundeva.

 

M. Z.: Generează un sentiment de suspendare, de lipsă a unei istorii, a unei poveşti, de fir narativ întrerupt sau de naraţiune imperfectă, distorsionată.

 

Y. B.: Da, nu există o naraţiune în sens tradiţional. Nu urmărim aventurile unui protagonist, nu există narator. Câteodată, mi se pare că filmele mele seamănă cu cadrele filmelor de început. Odată, studenţii mei de la Academia de Film mi-au spus că „în filmele mele nu se întâmplă nimic” în sensul regulilor artei cinematografice, aşa cum au fost ei educaţi. Ţin cursuri în două şcoli cinematografice din Israel şi întâlnesc foarte des aceste reacţii din partea studenţilor mei. La început, a fost o mare surpriză pentru mine când mi-au spus că filmele mele seamană cu „imaginile animate”. Aparent, nimic nu se întâmplă, nu există o dezvoltare drastică a acţiunii. În unele dintre ele, acţiunea este încetinită la maxim. Ele dau impresia de „post”istorie, ca şi cum am experimenta o lume după un eveniment, după moarte, după o mare catstrofă.

 

M. Z.: În acelaşi timp, ele par universale. Pot avea loc oriunde şi oricând. Dar mi se pare că această universalitate este întru-totul aparentă. Există constant o linie de graniţă între ceea ce este cunoscut şi ceea ce este necunoscut. Chiar dacă o imagine va fi clară pentru noi, vom putea descrie ceea ce vedem, chiar şi atunci vom rămâne întotdeauna cu un sentiment de „incertitudine”, de „indeterminare”, care sugerează că ceea ce noi vedem nu este în definitiv char atât de evident.

 

Y. B.: Cred că acest fapt este legat de caracterul cvasi-documentar al unora din lucrările mele. Ele devin metafore. Cantitatea de informaţii înglobată în documentare este uriaşă: mii de istorii care sunt rememorate şi povestite. În operele mele, este un process invers: se renunţă la informaţii, informaţiile sunt îndepărtate. O protagonistă din primul meu film, pe care l-am făcut în timpul studiilor la Rijksakademie în Amsterdam, intitulat “Profil” (2000), era o femeie-soldat din armata israeliană în timpul exerciţiilor cu arme. Aveam această idee de multă vreme, a evoluat în timp ce mă aflam în Statele Unite. Satisfăcându-mi stagiul militar, am început să studiez fotografia la Academia de Arte şi Design Bazalel din Ierusalim. Între timp, studiam totodată şi la Academia de Muzică şi Dans din Ierusalim şi la şase luni de la absolvire am plecat în Statele Unite. Am plecat acolo ca să nu particip la nimic, să nu am nicio obligaţie, să fiu complet în afară. Am plecat acolo pentru libertate. Am făcut în principal câteva scurte filme publicitare pentru companii comerciale şi după aproape patru ani, când m-am săturat, am decis să mă reîntorc la artă şi am aplicat la Rijksakademie. Revenind la filmul “Profil”, m-am gândit mult timp la el, deoarece în New York am trăit în principal printre compatrioţi care criticau constant politica Israelului. Apoi m-am gândit că mi-ar place să mă întorc în ţara mea şi să fac o serie de fotografii cu femei înrolate în armată. Această idee a prins contur pe când mă aflam în Olanda. După sosire, am intrat în legătură cu ambasada israeliană, am scris câteva aplicaţii şi am primit permisiunea de a face un film. Data filmării era Ziua Amintirii şi Ziua Independenţei. Cu totul, aveam patru ore de material. Am putut observa, filma, dar n-am putut vorbi cu protagonista mea. M-am simţit ca un martor al unui fenomen foarte ciudat. Femeile soldat făceau totul conform regulilor antrenamentului: încărcau, ţinteau, trăgeau, purtau căşti radio, se aliniau, etc. Şi era greu de înţeles pentru mine că fusesem cu câţiva ani înainte una dintre ele. Aveam un sentiment de incredibilă distanţare faţă de acea situaţie. Poziţia mea era complet diferită. Nu exista vreo credinţă în legitimitate. Am început să mă întreb în ce fel armata crează disciplină, credinţa în legitimitatea indisputabilă a unui anume comportament. Protagonista filmului îndeplineşte tot felul de ritualuri bazate pe ordine. Aici, studenţii mei au dreptate când susţin că nu spun poveşti. Cu toate acestea, arătând atât de puţin, am sentimentul că spun o mulţime de lucruri într-un mod indirect. Este foarte important pentru mine să păstrez distanţa, să vorbesc de la o anumită distanţă.

 

 

M. Z.: Filmele făcute în Israel sunt pline de sentimentul „comunităţii”, care este foarte explicit şi, în acelaşi timp, foarte brutal. Sunt sărbători religioase cum este Purim-ul, sau naţionale (de exemplu, Ziua Amintirii). Este Israelul câmpul tău experimental?

 

Y. B.: Privesc Israelul de departe, de la distanţă, fără a fi legată la ochi. Reflectez la locul în care am crescut. Cât timp naţiunea va cultiva starea actuală de ignoranţă? Lucrând cu forma, sunetul, mişcarea, încerc să creez o posibilitate pentru o receptare individuală a operelor mele. Reacţiile personale, individuale, au această putere de a declanşa ceva ce poate fi numit o “receptare modestă”. Puterea şi spectrul ei sunt complet diferite de reacţiile previzibile, controlate, ca de exemplu, pe scala/în ierarhia statului. Este similară cu identitatea colectivă.

 

M. Z.: În „Vremuri înfioarate/Trembling Time” (2001), prezentat în timpul expoziţiei Manifesta 4 în Frankfurt, maşinile se opresc pentru câteva minute pe o autostradă cu patru benzi. Suspendate în timp, ele dau impresia unui moment de odihnă pe fondul unei stări de pericol crescând constant, pe fundalul politicii ameninţării.

 

Y. B.:  Isreaelul există într-o stare continuă de pericol, atât social cât şi politic. Politica ameninţării introdusă de guvern nu rezolvă nici una din actualele probleme sociale. Dimpotrivă, împinge chestiunile sociale spre margine. Politica ameninţării împreună cu aniversările naţionale şi Ziua Amintirii este o parte indispensabilă a construcţiei sentimentului isreaelian al comunităţii şi unităţii. 

„Trembling Time” are loc în Tel Aviv, în timpul Zilei Memoriale a Soldatului. Pe de o parte, maşinile oprite pe o autostradă în graba contemporană par ceva aproape iraţional şi pentru mulţi ele nu înseamnă decât un accident de maşină. Pe de altă parte, această zi este una din multele sărbători militare statornicite în scopul de a cultiva tradiţia şi a forma identitatea naţională. Sentimentul ameninţării, pericolul mai mult sau mai puţin real, se presupune că unifică societatea.

 

M. Z.: Pentru unii oameni exprienţe similare vor fi categoric legate de construcţia unei comunităţi, totuşi, în lucrările tale există un sens al răzvrătirii, de exemplu în felul în care tratezi timpul, sunetul, protagoniştii, în felul în care te întorci la valorile printre care ai crescut.

 

Y. B.:  Arta îmi dă posibilitatea de a-mi exprima nemulţumirea sau refuzul de a participa. Mă ajută de asemeni să împărtăşesc sentimentele mele celorlalţi. O astfel de „comunitate” este construită pe un palier cu totul diferit, departe de un limbaj oficial, limbajul politicii statului. Aproape toate lucrările mele au fost realizate ca răspuns la realitatea pe care am experimentat-o. Majoritatea acestor experienţe sunt israeliene.

 

M. Z.: Cu prilejul uneia din ultimele expoziţii, cea personală de la Van Abbemuseum în Eindhoven (2006), în afară de lucrările tale video, ai expus totodată şi o serie de fotografii. A fost pentru prima oară?

 

Y. B.:  Am decis să expun fotografii care erau realizate în diferite locuri şi la momente diferite. Le-am dezgropat ca un arheolog, le-am descoperit. Acum încerc să le pun în ordine, compun serii, creez noi istorii şi poveşti. Această muncă îmi aminteşte de cea cu cadrele de film. Această eliberare de informaţiile superflue, îndepărtarea lor, este necesară în ambele. Nu mă concentrez asupra poveştilor, locurilor, evenimentelor personale etc, dar tratez aceste fotografii mai degrabă ca pe o privire neprivilegiată eliberată de manipulare – fotografia la nivelul ochilor.

 

 

Traducere de Alexandra Macovei