Discuţie între Mircea Cantor, Ion Grigorescu şi Attila Tordai-S.

A. T.-S. Din felul în care este concepută expoziţia de la Studio Protokoll putem afirma că ea problematizează cadorisirea. Cred că, cel puţin la nivel declarativ, într-o societate a bunăstării, majoritatea oamenilor consideră că a da şi a primi cadouri e un lucru pozitiv, deci această activitate trebuie practicată. Şi, dacă ne gîndim bine, chiar se practică cu o oarecare regularitate. Cel mai adesea, se dau cadouri copiilor, oferirea de cadouri avînd şi un aspect existenţial: neputînd (şi neavînd dreptul prin lege) a se angaja în relaţii interesate, bazate pe servicii economice, copiii depind de bunăvoinţa şi de ajutorul părinţilor, a celor maturi şi a instituţiilor responsabile. Însă, dincolo de aceste consideraţii, ce urmăreşte această expoziţie?

I.G. Întîi de toate, e o expoziţie a unor oameni de vîrste foarte diferite, care pot fi confundaţi cu un batrîn şi un copil. Tînărul a spus “va fi decembrie!”, aşa cum ar fi spus “ce cadou mi se va aduce?”. Dar de la o anumită vîrstă încolo, nu se mai dau. Ce ne putem face? Nu putem da mai mult decît ţi se dă în familie, pentru că, culmea!, a da un cadou e sinonim cu a pune în vînzare: mă întreb ce poate atrage, ce dorinţe imposibile pot îndeplini eu, ce ar preţui oamenii? Însă mai vrea artistul să uluiască, mai e cineva ahtiat după arta noastră?
În fine, între public şi artist stă galeristul; poate el ştie ceva despre cumpărătorul care se topeşte după produsele noastre. Cred că, de fapt, noi am capitulat în faţa realităţii: la Fundaţia Gulbenkian am putut expune obiecte al căror preţ de producţie era ridicat, aproape inaccesibil. Acum trebuie mers invers: nici o performanţă financiară! Fără aparate sofisticate sau proiectoare care să-i uimească pe ucenici. Concomitent, dezamăgire programată pentru galeriştii (care încearcă să profite): obiectele să fie mici, să fie căutate în spaţiul mare!
Asta nu înseamnă să nu mai placă nimănui ori să ne purtăm urît, ci din contra. Ne-am adus aminte de lucrurile pe care le doream: un cărucior pe rulmenţi. Eu mă suisem pe un zid şi sărisem într-o curte unde găseam etichete de la fabrica de medicamente; erau litere frumoase, nume de neînţeles. După 30 de ani, socrul meu, emigrat în Germania, mi-a facut cadou, în plină epoca de teroare, o minitipografie cu litere de gumă, pentru ştampile.
Mă hotărăsc să dau o definiţie a cadoului: ceva pe care îl fac pentru mine şi apoi renunţ la el; să-l ia altcineva, oricine. Asta presupune mai mult: să am putere de a renunţa la ce e al meu, iar galeristul să nu aibă alt avantaj decît că, ştiind miza, să îl poată dosi undeva pentru el. Dar se poate presupune şi o reţinere generală? Se folosesc, dar nu se iau; şi eventual se face o listă a viitorilor proprietari. În fine, toată lumea trebuie să înveţe să se poarte: producători, proprietari, cumpărători. Să ne gîndim – e decembrie! – să fim mai buni, mai cuminţi.

A.T.-S. Chiar trebuie să capitulăm în faţa realităţii? La Studio Protokoll nu există galerist, studioul fiind un loc în care nu se comercializează arta, ba chiar se dispreţuieşte acest aspect. Cred că pînă la  urmă, fiecare dintre noi trebuie să decidă liber cum se raportează la artă: trimite opera pe piaţa de desfacere, ori o trimite înspre politic; doreşte ca aceasta să ţină de spaţiul privat sau de spaţiul public?

I.G. S-ar putea ca fiecare expozant să vă tortureze în privinţa costurilor, a pretenţiilor, iar dumneavoastră să-i răspundeţi pe măsură; cred că e greu să găsiţi acelaşi tip de artist – poate dura mult timp, ani...
În privinţa duo-ului cu Mircea, lucrurile stau cam aşa: el a venit cu propunerea de a face ceva împreună. El expune de mai multe ori pe an, iar la mine s-a instalat prevederea de a nu mă mai risipi, ci de a-mi vedea de ultimele proiecte, de care galeriile nici nu întreabă, pentru ele eu aparţin trecutului; căci ce am mai expus sînt reluări. Deci, fiind pus de Mircea la încercare, m-am gîndit la un subiect de genul “ce e frumos (acum)?”, pentru că între noi e o distanţă mare. Ar fi fost poate o dezbatere. Acum îl văd scrutîndu-şi copilăria şi regăsind o documentaţie asupra ei, pe care a avut grijă să o păstreze. Are şi un copil, eu am avut, după diverse peripeţii, trei, şi naşterea lor a însemnat obţinerea unei derogări de la acel socialism care nu se mai termina. Iată că tema “capitularii” în faţa realităţii revine. Odată socialismul terminat, am socotit că nu are rost să mă mai ocup de politică, ci de mine.
Rolul artei e tocat mărunt de puzderia de artişti, fiind legat şi de condiţia autenticităţii. Însă, deasupra lor sînt ministerele care au un program, o strategie şi finanţe, cu care bifează expoziţii cu teme standard: “postcomunism”, “balcani”, “identităţi”, “minorităţi”, dau burse şi formează “activişti” culturali, care se vîră acum în coasta artiştilor şi fac curatorie de expoziţii.
Rolul meu, adică ce fac eu în continuare e să îmi revad acel “haos” de care vorbeşte şi Mircea; în ceea ce mă priveşte, caietele cu texte şi ştraifuri cu negative sînt, cum zice Anders Kreuger, propria mea istorie.
Într-adevăr, expoziţia asta e o deviere de la normal, e doar o pauză de duminică; nu ştiu dacă în altă parte putem să impunem un asemenea program. Mi-aduc aminte de un ziarist italian care scria ca sînt “neîngrijit” [“trascurato”]; cred, totuşi, că sîntem “mai noi înşine”.

A.T.-S. Mircea, tu ai avut ideea de a expune împreună. Şi mai precis, să faceţi ceva legat de brad, de luna decembrie. De ce?

M.C. Faptul de a face o expoziţie cu Ion Grigorescu despre jucării, cadouri, Crăciun mi se pare deja o propunere care poate stîrni interes. Însă cui anume şi de ce îi stîrnim acest interes, rămîne de văzut. Lucrările de artă, ştim cu toţii, stîrnesc interes în funcţie de nume, de contextul în care sînt prezentate, de modul cum sînt mediatizate etc. Şi apoi există şi reversul – în general, pasivitatea sau chiar apatia publicului, ori superficialitatea care se se manifestă prin “obiceiul de a veni la vernisaje şi expoziţii”. Rutina. Poate acesta e cel mai interesant aspect: cum sa depăşeşeti rutina, în acest context – ca artist, ca galerist, ca vizitator. Şi atunci recurgi la art-ificii. Poate că bradul împodobit de mama e mult mai artisitic (încarcat) decît ceea ce voi prezenta eu în expoziţie. Legat de această expoziţie de Crăciun, jucăriile care îmi vin în minte sînt poate mai artistice, şi pentru că e perioada unde ele sînt mai în avanscenă. Cu Ion Grigorescu am avut unele schimburi de idei privind ce fel de jucării, pentru cine, de ce etc. să expunem.
Cert e că, în primul rînd, atingem un punct unde publicul poate fi mai interesat şi mai divers, iar în al doilea rînd, noi ca artişti coborîm de pe soclul celor “neînţeleşi”, pentru a ne putea întîlni undeva la mijloc. Pentru fiecare dintre noi Crăciunul, bradul, jucăriile sînt realităţi foarte marcante, încărcate la nivel subiectiv cu tot felul de amintiri. Acestea trimit la un limbaj comun, prin intermediul căruia putem dialoga, chiar dacă vorbim limbi diferite.

A.T.-S.  Instrumentul cu care abordaţi acest proiect comun, această iesire în public, pare să fie revizitarea. Revizitaţi trecutul şi îl confruntaţi cu haosul, ori lăsaţi copilăria să revină din trecut.
Aţi mentionat, domnule Grigorescu, posibilitatea unei dezbateri, care însă nu pare să existe. Or fi prea multe realităţi care nu intră in dialog? Mircea spunea că bradul, Crăciunul sau jucăriile sînt asemeni unui limbaj cu care se poate dialoga. Despre ce ar trebui purtat dialogul?

I.G. Trecutul e foarte bogat pentru asta e haotic; dacă am face ordine l-am sărăci şi epuiza.
Dar oricum el nu se lasă epuizat... Vă dau un citat din Freud (Omul cu lupi): “grămada de murdărie [merda-rie], pe care o lasă spărgătorii la locul faptei, pare să semnifice şi una şi alta, batjocura şi o despăgubire”.
Aici, la Bucureşti, Primăria, cu bani de la European Drinks, a adus cel mai înalt şi cel mai stufos brad pe care l-am văzut pînă acum; el stă pe iarbă, lîngă Teatrul National, şi va fi păzit de trei gărzi. Lumea va zîmbi... Mai încolo e un brad din leduri, pe ceasul din intersecţie – s-a aprins acum cîteva zile, cu pre-anunţ în presă. În curînd, chestia cu bradul ne va sufoca fară ca, de fapt, să simţim că sponsorii acestor acţiuni ne-au făcut un cadou, nouă, o categorie de oameni care a văzut multe în viaţă; cred că cei ce vor fi uimiţi şi atinşi de aceste gesturi grandilocvente vor fi gură-cască, cei ce mai pot fi orbiţi de abundenţă. Mă feresc să îi numesc altfel... Despre aproape orice am vorbi, ne vor lua-o alţii inainte, pentru a îl umfla pînă la pleznire. Totuşi, nu ni se poate lua orice prilej de bucurie. Sîntem între ciocan şi nicovală; cum am spus, unii îşi bat joc prin exagerare, alţii îşi bat joc pentru că aşa e moda: a fi cinic.

Nu cred că expoziţia va fi un dialog (despre ceva), va fi ceva brut, de genul unei simple conversaţii: dom’le, ce faci cu chestia aia, nu mi-o dai mie? – păi da, dom’le, totul e de dat! Dar ce cadouri mai sînt şi astea, parcă-s prea de tot sărace! Însă ştiţi vorba cu spărgătorii care lasă murdarie drept despăgubire? Aşa e limbajul, ambivalent! Şi, în plus, noi nu sîntem spărgători.