Procese sociale / Strategii ale învăţării / De ce copiii?

 

După 2001, anul în care a avut loc transformarea Perifericului dintr-un festival de performance într-o bienală de artă contemporană, multe voci au enunţat problema fundamentării unei asemenea întreprinderi în Iaşi, câtă vreme aceasta părea la o primă vedere, o problemă ce ţinea de mândria oraşului mai degrabă decât de posibilitatea reală, financiară şi culturală de a susţine un asftel de proiect şi a-i permite acestuia includerea într-un circuit de cultură contemporană. Adevărul însă este că situaţia era mai rea decât atât, de vreme ce factorii de decizie ai oraşului nu s-au grăbit să-şi asume acest proiect şi implicaţiile sale. Însă, departe de a dispărea, Periferic a devenit mai bun cu fiecare ediţie, graţie eforturilor Asociaţiei Vector, organizatorul bienalei, care a înţeles că structura ontologică a lumii se schimbă odată cu ultimele evenimente de pe scena internaţională, acea scenă care a adus Iaşi-ul într-o poziţie privilegiată în centrul unui spaţiu marginal, configurat de contexte precum cel ex-sovietic, ex-iugoslav, central european sau din Orientul Mijlociu.

 

Problematizând contextul

Se pare că dacă bienalele mici s-ar mulţumi doar să urmeze un format de bienală vestică, acestea ar fi sortite eşecului. Folosind o dihotomie aproape depăşită (aceea a centrului şi periferiei) şi parafrazând subiectul unei povestiri faimoase ştiinţifico-fantastice scrisă de Isaac Asimov, aş spune că lucrurile interesante nu se petrec în inima Imperiului (vechea Europă), ci la marginile acestuia, un spaţiu delimitat politic, dar care din punct de vedere cultural îşi mai caută încă un discurs identitar. Urmând acest fir de gândire, pare natural pentru Periferic ca odată cu trecerea anilor un nou tip de discurs să apară, care să fie atent la noile coordonate geopolitice. Astfel, ediţia a 7-a a Perifericului a adunat patru curatori care au fost de acord să producă un eveniment artistic care, sub titlul «Focusing Iaşi», să abordeze anumite probleme economice, sociale, politice şi culturale ale Iaşi-ului, vazute în contextul local, regional şi global. Structura bienalei Periferic 7 a fost formată din trei secţiuni diferite, fiecare cu propriul ei concept: Procese sociale, pentru care curatorii, Marius Babias şi Angelika Nollert au reapropriat realitatea socială a oraşului, văzut ca un proces de trecere între entităţi sociale noi şi altele care se şterg, astfel încât să includă ceea ce memoria colectivă refuză să vadă; Strategii ale învăţării, pentru care, de curând ajunsă în contextul românesc, Florence Derieux a construit un discurs concentrat pe limita unde arta, extrasă dintre influenţele şi angajările sale sociale este singurul numitor comun pentru importurile şi exporturile de informaţie despre contextul local; şi De ce copiii?, un motiv pentru Attila Tordai-S. să sublinieze lipsa de responsabilitate politică şi socială care are ca rezultat abandonarea copiilor, fie că aceasta este o problemă fizică (precum cea a copiilor instituţionalizaţi) sau una emoţională (părinţii care nu au suficient timp să petreacă împreună cu copiii lor).

Revizitând timp şi spaţiu

Pe de altă parte, acesta este un timp care, aşa cum sublinia Mika Hannula în cronica pe care o făcea la Bienala de la Istanbul (pentru revista Framework, nr. 4/decembrie 2005) pare să fie un duşman serios pentru organizarea unei bienale. Presiunea pe care chiar conceptul unei bienale o pune asupra acesteia, prin faptul că un eveniment artistic trebuie organizat la fiecare doi ani, ar putea afecta discernământul curatorial şi reprezentările artistice, diminuând astfel calitatea evenimentului. În realitate au trecut trei ani de la ediţia anterioară a Periferic-ului, dar în cazul Iaşi-ului acesta a fost doar semnul unei transformări structurale cantitative: după cum au stabilit curatorii, Periferic 7 trebuie văzut mai mult ca un proces în trei etape (vizitele şi documentările artiştilor, expoziţia şi cele trei cataloage – de fapt, în cazul secţiunii lui Babias şi Nollert, un volum impresionant cu texte critice şi contribuţii artistice), decât ca o expoziţie obişnuită care materializează discursuri şi mijloace de expresie artistice. În cazul secţiunii lui Marius Babias şi Angelika Nollert, acestă strategie asumată a fost împinsă la limitele sale, fiecare din cei 11 artişti şi grupuri invitate au vizitat oraşul cel puţin o dată din toamna anului 2005, rezultatele contruind o viziune unitară şi coerentă asupra problemelor locale.

Pe de altă parte, a existat şi problema spaţiului, una dificilă câtă vreme un oraş tradiţional şi conservator precum Iaşi-ul nu ştie încă în ce fel să se descurce cu arta contemporană. Periferic 7 s-a desfăşurat în diferite locaţii, de la acele locuri de expunere care au fost folosite şi în ediţiile anterioare (Baia Turcească şi Palatul Culturii), la noile locaţii, precum galeria Cupola (galleria UAP), Muzeul de Știinţe Naturale şi sala de sport a Universităţii George Enescu. E un drum lung de la proiectele în sine la elaborarea lor practică, şi o dată ce păşeşti într-una din aceste locaţii nu poţi să nu observi că o muncă serioasă a avut loc pentru a rezista nivelului simbolic al acestor spaţii. Astfel, în timp ce Babias, Nollert şi Derieux au reuşit să neutralizeze greutatea istorică a spaţiilor din Baia Turcească şi Palatul Culturii, Tordai a pornit curajos la schimbarea spaţiului, construind cuburi albe pentru proiecţii în spaţiul neconvenţional al unei săli de sport.

Artiştii
Trebuie să pun accentual pe lucrările unora dintre artişti, şi singurul meu criteriu, deşi subiectiv dar extras din peisajul socio-cultural, va fi acela al efortului depus în procesul înţelegerii realităţii complexe a oraşului Iaşi, precum şi în lucrul cu aceasta şi reflectarea ei artistică. Astfel, artistul român Ciprian Mureşan, în lucrarea sa Rinocerii şi-a continuat procesul prin care alocă noi înţelesuri unor paradigme artistice care sunt cultural împărtăşite, de data aceasta implicând copiii dintr-o şcoală primară locală în adaptarea piesei cu acelaşi titlu scrisă de Eugen Ionescu, transformând o poveste rece despre absurditate într-o istorisire familiară. Duo-ul Bik van der Pol a fost interesat de oamenii din Iaşi care, în epoca reproducerii în masă, încă îşi mai câştigă existenţa din manufactura unor bunuri obişnuite (de exemplu, aceştia construiesc curse de şoareci, repară umbrele şi ceasuri vechi, etc.), vândute apoi în bazarul local. Latifa Echakch a lucrat cu 11 studenţi de la Universitatea de Artă din Iaşi pentru producerea unui linoleum pentru podeaua din Palatul Culturii, pe care, folosind tehnica linogravurii, aceştia au realizat o retrospectivă textuală a atât de puţin cunoscutei avant-garde româneşti. Laura Horelli, care a petrecut aproape o lună cercetând contextul local din Iaşi, a produs un film documentar care a descoperit aspecte pe care memoria colectivă preferă să le uite, precum pogromul evreilor, în timpul căruia, între 28 şi 30 iunie 1941, 12000 de evrei au fost ucişi în Iaşi. Luchezar Boyadjiev a fost interesat de studiul şi compararea interfaţei vizuale a oraşului, prin mijloace textuale şi fotografice, mai precis a modurilor în care spaţiile sociale comunică între ele, sub presiunea publicităţii agresive impusă de regulile neo-capitalismului sălbatic. Pe lângă manualul alternativ realizat pentru studenţii la artă, membrele grupului H.arta au realizat o intervenţie în spaţiul public al oraşului, lipind afişe ce conţineau întrebări cuprinzătoare şi răspunsurile lor presupuse, întrebări care aveau efectul de a determina simplul trecător la reflecţie. În Baia Turcească, Dan Perjovschi a acoperit aproape un etaj întreg cu desenele şi graffiti-urile sale politice, în timp ce la un etaj inferior al clădirii, tânăra artistă Andrea Faciu a construit o lucrare în progres pe hârtie, ce urma să fie completată chiar de către vizitatori, o invitaţie de a reinventa mental şi a distruge în acelaşi timp sistemul (sistemele) ne-funcţional(e) ale societăţii româneşti. O idee foarte bună a fost aceea de a include în expoziţia Procese sociale arhiva VAD (Vector Art Data Bank), un proiect deschis care urmăreşte să scaneze scenele artistice ale ţărilor est-europene, şi care a inclus materiale de la reviste şi pliante la filme video şi documentare. În final aş menţiona alte două evenimente care au fost atracţii ale zilelor de deschidere ale bienalei: primul ar fi masa rotundă IDEA, organizata la Goethe Zentrum din Iaşi, unde Adrian T. Sîrbu, Ovidiu Țichindeleanu, Zsuzsa Selyem, Ciprian Mihali, Matei Georgescu şi Bogdan Ghiu au avut o cuprinzătoare discuţie hermeneutică pe tema fenomenului la scară largă al abandonului copiilor; celălalt eveniment a fost premiera găzduită la Baia Turcească a piesei de teatru Țapţarap scrisă de Nicoleta Esinencu, o piesă foarte provocatoare care abordează efectele sociale ale religiei în timpurile post-comuniste.

Periferic 7 – Focusing Iasi
Bienala Internaţională de Artă Contemporană
Iasi, Romania,
12–30 Mai 2006

Procese sociale
Luchezar Boyadjiev, Boris Buden şi Hito Steyerl, Nicoleta Esinencu, Andrea Faciu, H.arta, Christine şi Irene Hohenbüchler, Laura Horelli, John Miller, Dan Perjovschi, Lia Perjovschi, Vector Art Data Bank
Curatori: Marius Babias şi Angelika Nollert

Strategii ale învăţării
Sandy Amerio, Bik van der Pol, Valentin Carron, Latifa Echakhch, Jens Haaning, Pierre Joseph, Mattias Olofsson, Sean Snyder, Simon Starling, Andrei Ujica şi Harun Farocki
Curator: Florence Derieux

De ce copiii?
Big Hope, Mircea Cantor şi Gabriela Vanga, Ciprian Muresan, Elke Marhöfer, Ioana Nemeş, Katya Sander, Nedko Solakov, Bessenyei Hajnalka şi Nita Mocanu, Péter Szabó
Curator: Attila Tordai-S.

 

 

Vlad Morariu

Acest text a fost publicat prima dată în Framework, nr. 5/ iulie ’06