Ce este post-comunismul si cum sa-l gandim?

Boris Buden

La un nivel descriptiv, post-comunismul nu inseamna nimic mai mult decat o conditie ce urmeaza alteia - cea comunista? Sau conditia socialista ca atare se refera la societatile care au fost sub conducere comunista pana in 1989? Teoria politica intelege aceasta conditie ca o perioada de tranzitie istorica si o descrie ca pe un proces de transformare a unei societati comuniste si/sau socialiste intr-una capitalista si democrata. Acesta este motivul pentru care teoria politica nu intelege post-comunismul ca pe o perioada istorica specifica. Ii lipseste caracteristica fundamentala a unei epoci istorice: nu exista un subiect sau sistem politic specific post-comunist; nici un mod de productie sau o forma de proprietate specific post-comuniste. Acesta este motivul pentru care stiinta politica nu are nevoie de/ nu foloseste conceptul de post-comunism deloc. Prefera in loc un alt concept - acela de tranzitie, sau, cum spune cliché-ul obisnuit, de "tranzitie la democratie". In cadrul stiintei politice exista si o disciplina separata care se ocupa de problema tranzitiei - tranzitologia. Tranzitologia s-a dezvoltat catre sfarsitul anilor '60 si la acea vreme a examinat diferite tipuri de regim, mai ales in America de Sud. Exista si o definitie minimalista a conceptului de tranzitie in acea vreme, care spune ca procesul tranzitiei nu e altceva decat "un interval intre doua regimuri politice diferite". (O'Donnell, Schmitter). Totusi, rezultatul unei tranzitii politice la acea vreme era complet deschis. O dictatura militara sud-americana putea la acea vreme sa fie inlocuita de un sistem liberal-democratic, dar si de un tip de democratie socialista sau chiar un tip de dictatura comunista sau maoista. Din 1989 o tranzitie politica are un singur rezultat imaginabil - democratia capitalista liberala. Acesta este motivul pentru care tranzitologia intelege procesul de tranzitie post-comunista intr-un mod complet deterministic. Pentru a ajunge la democratie, trebuie doar sa urmam cativa factori obiectivi, externi. Cateodata aceasta este Legea Generala a Istoriei (Carl Hempel); alta data, aceasta este economia sau de exemplu numai geografia ("… geografia este intr-adevar singurul motiv de a spera ca tarile Est-Europene vor urma calea democratiei si prosperitatii." Adam Przseworski). Pentru unii tranzitologi, calea catre democratie este determinata natural (John Mueller) sau chiar in conformitate cu teoria selectiei naturale a lui Charles Darwin (Tutu Vanhanen). Rezultatul tranzitiei de astazi este astfel intr-un binecunoscut avans. Ce ramane nehotarat si deschis este numai durata sa. In aceasta privinta este adesea citat Ralf Dahrendorf, care a spus odata ca societatile post-comuniste au nevoie de sase luni pentru elaborarea unei constitutii, sase ani pentru institutionalizarea democratiei - restabilirea statutului de drept (Rechtsstaat) - statul constitutional, pluralismul politic, sistemul parlamentar etc. si saizeci de ani pentru implementarea unei societati democratice libere. S-ar putea sa mai treaca o suta sau cinci sute de ani inca pana cand zilele post-comunismului vor fi numarate pentru stiintele politice. In consecinta, acestea sunt interesate de ramasitele - politice, economice, culturale - ale vechilor regimuri comuniste sau real-socialiste numai intr-un sens pragmatic - pentru a asista sau a ajuta la disparitia lor, care este oricum necesara.

II Intr-un mod complet diferit se abordeaza ramasitele comunismului in sfera culturala. Aici aceste ramasite sunt atat rememorate cat si colectionate din ce in ce mai intens, si de curand si reflectate intr-un mod foarte simptomatic. Putem chiar sa vorbim despre o cultura a memoriei post-comuniste, in dezvoltare, care se manifesta in diferite forme ale productiei culturale? atat in cultura de masa cat si in cultura inalta? Acest fenomen este astazi inteles public ca un fel de nostalgie - in Germania - Ostalgie (nostalgia pentru est, n.t.). Aceasta cultura post-comunista a memoriei devine in special vizibila intr-o explozie pe masura a muzeelor si expozitiilor, in care ramasitele culturii materiale a socialismului sunt colectionate si expuse. Intrebarea decisiva care se pune acum este: ce este acest lucru pe care politica il vrea uitat si disparut si pe care cultura, dimpotriva, incearca sa-l salveze, rememoreze si reflecte? In opinia mea ar fi total gresit sa asteptam un raspuns la aceasta intrebare de la asa-numitele studii culturale post-comuniste. De ce? Deoarece acest domeniu de cercetare, nou si in expansiune rapida, al antropologiei si studiilor culturale americane este limitat si spatial si temporal. Conceptul sau se bazeaza pe presupunerea ca aceasta conditia post-comunista poate fi localizata geografic in fostele tari socialiste. Asa vorbesc autorii unui proiect de studii post-comuniste despre socialism ca fiind un - citez: "produs euro-asiatic". Astfel intelese, studiile post-comuniste au fost dintotdeauna studii zonale, sau cum sunt numite explicit, studii post-comuniste si est-europene. Cateva dintre temele acestora [pot fi regasite] in titluri de carti recomandate de proiectul Soyuz: Trust, Property and Social Change in a Southern Slovakian Village (Incredere, proprietate si schimbare sociala intr-un oras din sudul Slovaciei). /Post-communist Soviet chaos: Violence and Dispossession in Kazakhstan (Haos post-comunist sovietic: violenta si deposedare in Kazakstan)./ Fragmented Identities: Popular Culture, Sex, and Everyday Life in Post-communist Romania (Identitati fragmentate: cultura populara, sexul si viata de zi cu zi in Romania post-comunista). /Peoples of the tundra: Northern Siberians in the post Communist Transition (Popoare ale tundrei: nord-siberienii in tranzitia post-comunista). Etc. Pe de alta parte conceptul studiilor culturale post-comuniste isi intelege obiectul de cercetare, post-comunismul, ca pe un fenomen care va disparea mai devreme sau mai tarziu. Astfel isi exprima explicit autorii unuia din proiectele de cercetare ale studiilor post-comuniste speranta ca vor fi capabili in viitor sa inlocuiasca conceptele post-comuniste cu altele, care ar dura mai mult si care s-ar putea aplica si tarilor dezvoltate. Este clar ca proiectul studiilor culturale post-comuniste ramane in contextul conceptual al tranzitologiei. Este in cele din urma un tip de apendice antropologic si/sau de studii culturale al tranzitologiei.

III Totusi, exista si un alt tip de reflectie care vede conditia post-comunista ca pe un fenomen global si/sau epocal, care nu poate fi limitat nici la vreun spatiu geografic, nici la timp. Caderea comunismului este un eveniment istoric care marcheaza o noua conditie epocala, care se aplica atat la Estul fost socialist si la Vestul democratic capitalist, si al carui rezultat final nu poate fi prevazut. Voi mentiona aici doua lucrari care reflecta conditia post-comunista exact in acest fel: The Dreamworld and Catastrophe (Lumea de vis si catastrofa) de Susan Buck Morss si Requiem for Communism (Requiem pentru comunism) de Charity Scribner. Ambele autoare pornesc de la premisa ca prabusirea proiectului socialist este intr-adevar numai un efect secundar al unui eveniment istoric mult mai important - epuizarea epocala a modernismului industrial si ca acest eveniment apartine de asemenea experientei istorice a Vestului si fostului Est comunist. Ambele cred ca odata cu comunismul a disparut si utopia colectiva si/sau utopia colectivului, si ca aceasta disparitie a fost experimentata ca o pierdere, care astazi nu mai poate fi compensata. Si in cele din urma, ambele vad un potential emancipator in aceasta salvare a trecutului si/sau memoriei culturale. As vrea sa dau argumentul lui Charity Scribner ca pe un exemplu, deoarece ea analizeaza simptomele acestei pierderi-a-utopiei mai exact si sugereaza un tip de terapie. Aceste simptome sunt, cum am spus deja, nostalgia, melancolia, doliul, tristetea colectiva, pana la negare. In aceste simptome se manifesta trauma pierderii colectivului si a solidaritatii, care au inventat/conturat socialismul. Prin solidaritate Scribner se refera la experienta muncii industriale colective si contextul ei direct social si politic. Cu caderea socialismului si a modernismului industrial, aceasta experienta a solidaritatii si idealul sau politic, statul care ofera ajutor social, au disparut din orizontul nostru istoric. Scribner crede ca in era noastra digitala nici o comunitate virtuala nu poate compensa aceasta pierdere. In consecinta este de o importanta cruciala sa gasim in memoria culturala a socialismului locul reflectiei si al rezistentei. Cartea lui Scribner, Requiem for Communism, sugereaza si un tip de terapie pentru aceasta situatie - politica memoriei. Putem intelege aceasta ca pe o datorie fata de o memorie autentica. Scopul unei astfel de memorii autentice nu este sa repare o imagine omogena a trecutului, ci sa reinvie antagonismele, care constituie elementul central al experientei noastre si lucreaza impotriva disolutiei fiecarei Naratiuni. Aici, asa cum crede Scribner, se afla potentialul emancipator al unei astfel de politici a memoriei. Ca exemplu de memorie culturala autentica Scribner da Offenes Depot din Eisenhüttenstadt (un oras-de-uzine-metalurgice). Aici au fost colectate si expuse obiectele vietii de zi cu zi in RDG - totusi intr-un fel special. Oamenii insisi sunt cei care aduc propriile artefacte din epoca RDG la Depot - si a fost mereu un protocol asupra motivatiei lor de a face astfel, insotite de istoria articolului respectiv, si/sau amintirile legate de acesta. In acest fel memoria colectiva care a fost conturata in depozitul deschis nu este un lucru mort, care sa fie tinut in muzeu ca intr-un mormant, ci un act de comunicare. In depozitul deschis, oamenii construiesc ei insisi proria lor memorie colectiva, si creaza cadrul de referinta pentru amintirile lor in present. Scribner se sprijina de asemenea declarat si pe conceptul lui Halwachs de memorie culturala.

IV Post-comunismul este astfel conditia unei pierderi epocale - pierderea colectivului. Felul in care tratam aceasta pierdere traumatizanta are forma memoriei culturale. Paradigma acestor relatii cu pierderea traumatica - care poate fi inteleasa si ca metafora a discursului post-comunist - este institutia muzeului. Chiar in acest depozit deschis o memorie culturala autentica poate fi formata si in acest fel experienta pierduta a colectivului sa fie castigata din nou. In depozitul deschis Scribner vede o tranzitie reusita de la, asa cum scrie ea, material la memorie, de la colectiv la colectie. Teza lui Scribner este ca locul colectivului, care in timpul modernismului industrial era fabrica, astazi, in vremea noastra postindustriala si postcomunista a devenit cultura. Oricine care a avut intr-o oarecare masura o experienta cu conditia post-comunista, ar pune aici intrebarea - ce se intampla cu colectivul politic, care a inventat/conturat post-comunismul atat de evident si de radical? - cu natiunea si cu expresia sa ideologic politica - nationalismul? Scribner ignora de fapt complet aceasta intrebare. Ea neaga problema natiunii si a nationalismului. De ce? Este bine cunoscut faptul ca muzeul este un loc in care nu numai memoria, ci si identitatea colectiva se formeaza. Artefactele expuse acolo ne vorbesc numai in masura in care ele devin parte a unei naratiuni mai largi - aceea a colectivului national. Acest cadru narativ serveste si un scop politic - administrarea politica a identitatii. In cartea sa Imagined Communities (Comunitati imaginate), Benedict Anderson a aratat ca institutia muzeului joaca un rol important nu numai in formarea natiunii dar si in timpul procesului de colonizare. Puterile europene coloniale au folosit institutia muzeului si in special muzeul etnografic pentru a crea artificial identitatile colective ale popoarelor pe care voiau sa le supuna administratiei lor. Muzeul este locul unde Celalalt cultural este creat. Acelasi lucru se intampla in Offenes Depot si in alte muzee ale comunismului. Ramasitele socialismului au devenit acolo - prin distantarea atat temporala cat si spatiala - in primul rand o expresie a unei culturi diferite. Astfel discursul post-comunist in aceste locuri se articuleaza cu necessitate ca discursul despre diferenta culturala. Teoria postcoloniala a aratat ca discursul colonial este un exemplu paradigmatic al unui discurs despre diferenta culturala. Homi Bhabba a definit esenta discursului colonial ca stereotip fetisist. Deja Franz Fanon aratase ca diferenta culturala in discursul colonial este perceputa ca un tip de stereotip - de exemplu: negrii din Africa sunt mai activi sexual decat europenii; sau, asiaticii nu spun niciodata adevarul - cu referinta la adevarul perceput potrivit unei logici a cunoasterii prefabricate. Bhabba a ajuns la concluzia ca acest stereotip e o forma de Fetisism si ca stereotipul fetisistic joaca rolul cheie in timpul procesului identificarii coloniale. Stereotipul fetisistic reprezinta o forma simplificata a identificarii. Acesta serveste in primul rand unui scop principal - sa normalizeze si sa calmeze reactia ambivalenta la diferenta culturala traumatica - in acelasi fel in care obiectul Fetis o face.

V Nu e dificil de sesizat ca acele artefacte din muzeul Offenes Depot - indiferent cat de autentic este modul in care au fost colectionate si cat de autentica este memoria colectiva produsa acolo - sunt si ele percepute dupa logica Stereotipului fetisistic. Este si modul in care experimentam trecutul socialist, adica ambivalent: le recunoastem si le negam in acelasi timp. Astfel de locuri ale memoriei, oricat de autentice, nu sunt locuri unde, cum crede Scribner, antagonismele trecutului nostru sunt trezite si unde dialectica istorica poate fi reactivata, ci mai degraba locurile unde aceste antagonisme in forma ambivalentelor sunt calmate si normalizate, locurile unde memoria este intotdeauna insotita de uitare, de dezavuare. Acesta este motivul pentru care Scribner neglijeaza cadrul politic al memoriei collective, pentru care ea neaga colectivitatea nationala. Deoarece aceasta submineaza conceptul unei memorii autentice. Anderson a aratat deja ca memoria implica intotdeauna o uitare a locurilor traumatice ale antagonismelor si conflictelor trecutului in contextul naratiunii nationale. In acest context putem spune ca nu exista memorie fara uitare. In completare, pentru a deschide problema conditiei politice a memoriei colective, si astfel a colectivului national, as dezvalui contradictia fundamentala din conceptul lui Scribner: contradictia intre caracterul transnational al conditiei post-comuniste si cadrul national al memoriei colective.

Rezumand, voi incerca sa schitez foarte pe scurt cele mai importante conditii ale unei reflectii semnificative a conditiei post-comuniste: In primul rand, aceasta trebuie sa paraseasca incadrarea conceptuala in Tranzitologie, adica sa nu se fixeze asupra unei anumite arii geografice si sa se limiteze la o perioada anumita. In al doilea rand, cel putin atat cat este conceputa ca o forma a memoriei culturale, ar trebui sa reflecte critic conditiile sale politice si in acest context problema lor fundamentala - aceasta este contradictia mentionata intre caracterul transnational al post-comunismului si un caracter national al memoriei colective. Pentru a rezolva aceasta problema, reflectia post-comunista poate invata de la teoria postcoloniala, dar nu intr-un mod in care sa preia concepte inchise, ci in care se identifica cu provocarile lor teoretice. Cea mai importanta din aceste provocari este conceptul unei culturi trans- sau post-nationale. Intrebarea lor cheie devine atunci: cum putem imagina memoria colectiva in spatiul cultural numit al treilea spatiu?

Acest text a constituit suportul conferintei pe care Boris Buden a avut-o la Bucuresti, la Universitatea Nationala de Arte, in cadrul Zilelor Vienei la Bucurest, sectiunea "Formate".