Un interviu cu Johanna Billing

Acum cativa ani, cand studiam la Universitate in orasul suedez Umea, lucram part time la Bildmuseet, muzeul de arta local. Era jobul tipic de weekend la muzeu; supravegheam expozitiile pentru ca vizitatorii sa nu atinga lucrarile si copiii sa nu le imbratiseze, ceea ce se intampla mai des decat credeti, si eram si ghid. Acolo, in 2001, am venit prima oara in contact cu lucrarile Johannei Billing (n. 1973). Intr-una din salile de expozitie de jos expunea o lucrare video intitulata Where she is at. Actiunea filmului se petrece sus, pe o trambulina de sarituri in apa, din acelea cum se gasesc pe majoritatea plajelor, imi amintesc de ele de cand eram mic; mi s-au parut intotdeauna infricosatoare si probabil lucrul infricosator este ca nu poti sti cu siguranta ce se afla sub suprafata. De exemplu, legendele urbane locale din orasul meu povestesc despre un om care pusese niste tepe mari de lemn pe fundul lacului. Oricum, la asa ceva ar putea sa se gandeasca fata din Where she is at. Sta pe trambulina, indecisa daca sa faca saritura sau nu. Va puteti imagina ca prietenii ei se afla pe plaja, incurajand-o, dar mai mult puteti urmari lupta ei interioara cu propriul sine. Filmul vorbeste despre infruntarea propriilor temeri si luarea de decizii, si cred ca e o lucrare foarte buna. A fost una dintre lucrarile de arta care au deschis o usa a artei video care nu fusese explorata, si care trata subiecte de care eram interesat si in viata mea particulara.

Johanna Billing a absolvit Konstfack - University College of Arts, Crafts and Design din Stockholm in 1999. La expozitia de absolvire a prezentat piesa Graduate Show, un video care reprezenta un performance coregrafic. Ceilalti studenti absolventi de la Konstfack actau ca dansatori, in coregrafia Annei Vnuk, coregrafa si dansatoare suedeza. Gasesc ca Graduate Show este o lucrare tipica pentru Johanna, caci nu ii este teama sa intre in zone unde este novice. Nimeni dintre cei care au participat la Graduate Show nu este dansator profesionist, si iti poti da seama de asta, dar e nevoie de mult curaj pentru a intra intr-un astfel de proiect fara a-l transforma intr-o gluma prin vreo intorsatura ironica. Trebuie sa scoti la iveala partea cea mai curajoasa din tine atunci cand abordezi o noua forma de arta, si astfel sa o faci cu adevarat. In majoritatea proiectelor ei, Johanna Billing a lucrat cu oameni care contribuie cu propriile lor experiente si fac parte din proiect ei insisi ca persoane. Acesta este unul din lucrurile cele mai interesante in legatura cu lucrarile ei, cred, cum ii implica pe altii si ii lasa sa participe in proces cu propriile lor experiente si talente. In filmele ei poti gasi intotdeauna anumite unghiuri care exploreaza diversitatile si problemele care pot fi gasite in lucrul individual prin contrast cu lucrul in cadrul unui grup. Ca privitor esti si participant in proiecte, caci acestea sunt adesea construite in jurul unui mediu social, si esenta, sau cum vreti s-o numiti, proiectului vine din participarea si interactionarea oamenilor, artistei, prietenilor si audientei. Proiectul ei, You don't love me yet, a fost un tur prin Suedia in care trupe si interpreti muzicali au fost invitati sa interpreteze cantecul You don't love me yet de compozitorul si interpretul american Roky Erickson. Mai mult de 100 de versiuni diferite ale cantecului au fost interpretate si inregistrate, dar cantecele in sine nu au fost niciodata cel mai important lucru. In acea perioada lucram la Index - fundatia de arta contemporana din Stockholm, care a organizat turneul, si ceea ce am gasit cel mai interesant in acest proiect au fost intalnirile si relatiile care s-au dezvoltat pe parcursul proiectului. Au fost muzicieni care nu au mai fost niciodata asa aproape de arta contemporana si au fost oameni care nu au fost niciodata in contact cu scena de muzica contemporana, si cu aceasta ocazie au trebuit sa lucreze impreuna. Faptul ca ascultai acelasi cantec iar si iar te facea sa intri cu adevarat in piesa, dar si sa te apropii mai mult de cei care o interpretau. Peste 100 de versiuni, pana la 20 odata, dar niciodata nu aveai senzatia ca ai mai auzit vreuna. Cand artisti diferiti isi pun propria personalitate in cantec, automat se va transforma in ceva unic. Poti avea o imagine mentala a felului cum va arata rezultatul final, dar nu poti fi niciodata sigur. Ca artist, Johanna lasa o mare parte din proces in mainile oamenilor pe care ii implica in lucrarile ei.

Johanna: Fratele meu mi-a spus: "Nu poti da gres niciodata, pentru ca spui ca tot ceea ce faci este un experiment". Crede ca oricum voi fi intotdeauna satisfacuta, chiar daca la final nu e nimic asa cum mi-am inchipuit ca o sa fie. Si asta e adevarat intr-un sens. Cand vorbesti despre succes sau esec, este acelasi lucru cu a vorbi despre bine sau rau. Cred ca este incitant daca poti privi in felul asta atunci cand lucrezi. Priveste asta mai degraba ca pe un experiment in loc sa incerci sa faci ceva "de succes".

Anders: Dar, in acelasi timp, fratele tau face sens. Poate fi indulgent daca munca ta este intotdeauna un proces si doar mergi mai departe si vezi ce se intampla.

Johanna: Sa spunem in felul acesta: poate sa fie mai mult sau mai putin interesant. Ma pot gandi la unele lucruri pe care le-am facut ca fiind mai interesante decat altele. Si asta e o diferenta. Ca artist esti adesea asa de hotarat sa creezi o intelegere imediata a lucrarilor tale. Cand este terminata ar trebui sa te poti uita la ea si sa vezi imediat daca e buna sau nu, dar ar trebui sa te poti uita la ea si dintr-o perspectiva mai larga. Noi putem sta aici si vorbi despre lucruri pe care le-am facut cu cativa ani in urma, si poate ca pana acum nu a fost interesant, sau mai interesant, sa vorbim despre ele. Atat pentru tine ca artist cat si pentru oamenii din jur, cei care scriu despre arta, esti convins sa faci totul repede si ar trebui sa poti prinde sensul pe loc. Cred ca ar trebui sa ni se reaminteasca ca nu asa trebuie sa stea lucrurile. Personal imi plac artistii care au curajul sa faca experimente in acest fel. Din unele lucruri nu iese nimic iar altele devin chiar interesante. Dar asa se intampla cu orice. Toate lucrurile pe care le-am facut provin din acelasi lucru; simt ca s-ar putea sa ne traim vietile intr-un fel pe care nu l-am cautat de la inceput. Standardurile care sunt impuse de societate ne spun ca ar trebui sa nazuim mereu catre ceva, si ca ar trebui sa ne implinim. Astfel descoperi ca esti prins intr-un tipar din care nu stii cum sa mai iesi. Cred ca toate lucrurile pe care le fac vin dintr-un sentiment pe care il am, care spune: cum voi fi in stare sa ies din asta? Incep sa ma gandesc de ce ma simt in felul acesta, de unde vine totul si ce motive se afla in spatele sau. Invit oamenii sa colaboreze cu mine pentru ca vreau sa stiu daca acest sentiment este corect. Invit oameni care s-ar putea sa aiba vreo legatura cu asta si care sunt in acelasi tip de situatie ca si mine si atunci ei devin un fel de amestec intre actori si oameni obisnuiti. Cred ca e important sa faci ceva ce poate fi vazut pe nivele diferite in acelasi timp. Daca faci asta, este greu sa o citesti imediat. Intr-o anumita perioada poate fi un aspect specific care este interesant in legatura cu proiectul si intr-o alta poate fi altceva ce iti amintesti ca incitant. Este greu sa scrii o cronica imediat cand lucrurile stau astfel. Nu voi spune ca ma simt neinteleasa sau asa ceva, dar s-a vazut ca este greu sa fii critic de arta.

In 2000 Johanna Billing a produs un video intitulat Project For a Revolution. Acesta se petrece la un fel de intalnire, poate politica, dar iti dai seama ca e o intalnire. Un grup de tineri stau, asteptand, intr-o camera mare. Ca privitor nu afli niciodata despre ce e vorba, camera doar trece peste fete si peste grup. La un moment dat o persoana se ridica si, fara sa stim de ce, paraseste cladirea. E o scena de aproximativ 4 minute, care este aratata intr-un loop ce dureaza aproximativ 30 de minute. Project For a Revolution a cauzat ceva agitatie pe scena de arta suedeza cand a aparut, cu unii oameni vorbind despre el ca imaginea perfecta a tineretului de azi, care doar isi pierd vremea, fara sa faca nimic cu vietile lor. Intentiile filmului n-au fost in nici un caz sa serveasca de document pentru starea actuala a politicii in Suedia sau in lume, ci au venit din gandurile mai degraba personale privind-o pe Johanna, viata ei privata si vietile prietenilor ei.

Johanna: Totul a inceput cand am vazut filmul Zabriskie Point al lui Michelangelo Antonioni, chiar cand am terminat Konstfack. Prima scena din film este tipica pentru intalnirile politice din anii '60. Cand ma uit la acele imagini simt ca vreau sa am si eu sentimental acela de a apartine de ceva. In acelasi timp mi s-a parut ca acel sentiment era destul de comun printre o multime de oameni la sfarsitul anilor '90, si asta a devenit in special evident cand miscari precum Reclaim the city au inceput proteste de strada in Stockholm. Era multa energie in jur, si oamenii au facut si fac lucruri tot timpul, dar lucrau in grupuri mici. Au inceput sa inregistreze discuri, sa faca fanzinuri si sa lucreze nebuneste, dar nu poti sa discuti intr-adevar problemele importante daca nu te intalnesti cu oameni din alte domenii. Cata vreme ai doar o perspectiva asupra lucrurilor si vorbesti doar cu oamenii care au aceleasi interese, nu va fi niciodata o discutie adevarata. Dar sunt interesata in aceasta imagine a miscarii politice pe care o purtam cu noi peste tot, si se pare ca generatiile mai vechi i-au acuzat intotdeauna pe tineri ca fiind lenesi si neimplicati. Asta din cauza ca ei pastreaza aceeasi imagine a timpurilor lor, ca masura a felului cum trebuie sa arate lucrurile. Nu sunt in stare sa vada ca nu este adevarat ca tinerii nu sunt implicate in societatea din jurul lor. Filmul meu a fost un mod de a portretiza sentimentul de frustrare care inconjoara aceasta imagine, si nu sa arat tuturor cat de lenesi suntem noi. Asta e o parte din el, desigur, pentru ca ei nu fac nimic, dar sunt interesata in imaginea mentala a luptei politice pe care o avem, si relatia ei cu generatiile mai vechi si cu noi. Cand am facut acest film, era despre ceva ce s-a intamplat chiar aici si atunci. Motivul pentru care este fara sunet este acela ca analizeaza idea de a fi blocat in ceva si este facut in loop, asa incat este un fel de asteptare fara sfarsit. Dar l-am facut film fara sunet si pentru ca am simtit ca de fapt nu puteai vorbi despre lucrurile astea. Fie erai implicat, fie nu, si cand ziarele au scris despre Reclaim the streets, a fost dintr-o singura perspective. Voiam ca oamenii sa inceapa sa vorbeasca despre asta, si au fost niste discutii pentru ca este un film la care reactionezi puternic. Fie te vei recunoaste in el, fie nu te vei recunoaste absolut deloc. Daca nu, il vei lua ca pe o provocare, spunand ca nu esti deloc in acel fel. Dar nu este un documentar. Tot ce am vrut sa documentez a fost acest sentiment de frustrare care era present in incapere. Acel sentiment s-ar putea sa aiba ceva de-a face cu realitatea, dar nu este o imagine care sa arate starea lucrurilor.

Lucrarile Johannei Billing sunt o investigare constanta a sistemelor care constituie societatea noastra. Ea pune intrebari care ne privesc, de ce ne traim vietile in felul in care le traim, daca aceasta este o alegere pe care am facut-o liber. Cand lucrarile ei capata forme ca proiectul You don't love me yet, ele pornesc intr-o calatorie care ajunge departe in afara lumii artistice, focusandu-se pe relatii si discutii. Poti sa iei lucrarile ei din doua unghiuri diferite, din care unul este "lucrarea de arta", cum ar fi filmul, si celalalt este concentrarea pe gandurile, ideile si intrebarile care se nasc cand te uiti la ele. Aceste lucruri evolueaza catre ceva mai mare cand intri in contact cu altii si incepi sa discuti cu ei. Asta a devenit evident in special cu You don't love me yet, care s-a transformat in ceva minunat datorita noilor relatii care s-au format in timpul turneului. A creat noi moduri de a privi arta, noi moduri de a asculta muzica si noi moduri de a discuta despre aceste lucruri. Atunci cand propriile tale impresii intalnesc impresiile altor oameni si vorbesti despre ele arta se poate dezvolta dincolo de peretii galeriei sis a devina o necessitate in "viata reala". Si Johanna nu joaca pe variantele sigure. Gasesc curiozitatea ei incitanta, si e important sa investighezi acele lucruri din lume de care nu esti sigur, fara sa tii cont de abilitatile tale in acel domeniu. Inseamna sa faci o saritura de pe acea trambulina.

Anders Jansson