Doar de amorul artei

Nu exista in Romania patrimoniu post-industrial - desi, paradoxal, exista mostenire post-industriala. Nu exista in aceasta tara nici conceptul de re-utilizare a mostenirii culturale post-industriale nationale - desi, paradoxal, gigantii industriali acopera kilometri si kilometri in mai toate orasele. Si nu exista nici studii documentare privind aceste cladiri pustiite si tot mai darapanate; nici proiecte care sa dezvolte macar o posibila poveste despre recuperarea, din perspectiva culturala nationala, a deprimantelor blocuri ce altereaza orizonturile campestre ori aduc un plus de sordid in urbanism.
Avem a indura deci si pe mai departe imagini post-industriale deprimante.
Sa te gandesti obiectiv/constructiv la fostele uzine industriale si actualele deseuri metalice este un lucru destul de dificil pentru ca deodata mintea se innegureaza, coplesita de alte deseuri la randul lor reale, actuale si gigantice. Este vorba in primul rand de repulsia fizica de a da atentie unor lucruri ce au produs in trecutul recent dizenterie intelectuala. Ideologia comunista pare intruchipata in mormanele de fieraraie si simpla lor vedere declanseaza reactia instinctuala de respingere. Pe de alta parte, chiar cu stoicism trecuta acesta prima faza, exista o atmosfera romaneasca specifica care sufoca din fasa intentia de recuperare culturala, patrimoniala a acestor cimitire parasite: birocratie, finante, mediocritate, coruptie, nepotism - poate si politica?! - etc.

Cu un pic de detasare emotionala toate acestea pot suna ca o poveste sau ca o barfa. Lucruri pozitive de altfel, pentru ca astfel privita situatia nu mai pare asa de dureroasa. Mie imi suna ca romanul unei drame sufletesti: pagini dupa pagini de anxietate, apatie, complexe inventate si nerezolvate. Isterie obosita, inmuiata, coplesita de ganduri sinucigase. Asa ca ma gandesc ca mai degraba decat un scriitor, povestea patrimoniului cultural postindustrial national al Romaniei ar avea nevoie de un psiholog si de Xanax.

In alcov, acolo unde toate sunt mai naturale si mai sanatoase din punct de vedere psihic (asta din cauza ca se spun lucrurilor pe nume), se are in vedere exploatarea estetica a acestei mosteniri intr-un mod pe care eu il vad romantic. Este vorba de o actiune neoficiala care evident nu o sa impinga mostenirea postindustriala romaneasca pe culmile oficiale din taramul patrimoniului national. Si este foarte romantic din moment ce exista la baza o idee nonconformista care se avanta eroic in locuri sordide; misiune sinucigasa din punct de vedere financiar pentru ca in mod clar nu va aduce nici o urma de comoara; clar pierdere de vreme din moment ce exista doar de amorul artei si nu vizeaza nici o recunoastere din partea oficialilor din domeniu.
Este vorba de o serie de fotografii nedocumentare de la turnatoria industriala de langa fostele uzine Apaca. Calatorie lunga, nu neaparat placuta pana la marginea capitalei romanesti pentru a face fotografii de atmosfera in alb-negru. In interiorul halelor. Halele - foste turnatorii de maxima productie unde inca lucreaza cu 3-4 muncitori la un patron care are o afacere cu mobilier de gradina. Si unde cativa studenti de la sculptura isi mai creaza opere ce urmeaza a fi turnate in bronz.
Asta ar fi pe scurt povestea cladirii si a utilajelor sale. Dar fotografiile nu documenteaza povestea si nici nu investigheaza situatia. Sunt imagini ale unui spatiu imens, fierbinte, prafos, ruginit si pustiit. Si ale unei atmosfere grizate. Foarte grizate - cum doar aceste fotografii pe hartie de foarte buna calitate ar putea suporta; si cum doar acest format care nu este mic si nici mare ar putea sugera; si cum doar fotografia obiect - cu aparenta, mirosul, materialitatea ei - ar putea povesti.
Eu gasesc foarte romantic acest lucru. ...Fotografii palpabile, obiecte, incarcate cu o poveste din cele mai triviale si mai triste: atmosfera gri, ferestre murdare, cauciuc imbatranit, afise propagandiste vechi de cativa ani si povestea unor sentimente de siguranta si incredere fata de cateva chipuri de politicieni faimosi. Sunt lucruri care tin cumva de magazinul de antichitati, de cabinetul ce conserva imaginea unei epoci care habar nu avea de high-tech-uri, postmodernisme si realitati virtuale. Nostalgie si multa, multa literatura buna. De exemplu, seria de patru fotografii avand ca subiect pe Venus in ipsos, ca intotdeauna gratioasa dar si cu burtica este, cel putin in ochii mei, momentul de culme al intregii naratiuni. Simbol prin excelenta al artelor plastice si al umanismului, Venus-Afrodita isi are si ea povestea ei: surprinsa in dialog cu elementele mobile si imobile din hala dar si cu autorul ei, statuia pare perfect integrata contextului si perfect pregatita sa devina mobilier de gradina. Sordid, trist si fascinant este si acest capitol care ne spune povestea kitsch-oasa a Afroditei. Loisir. Connaisseurs. Bon gout - spre asa ceva ma trimit fotografiile lui Dip.

Ludic - ironic, viziune tipic postmodernista asupra trecutului recent, sine - ceilalti, modern - postmoden, actual - revolut ar fi cativa din termenii in care s-ar formula ecuatiile critice ale unui articol standard, elitist si definitiv asupra acestor fotografii. Cum insa nu este cazul sa supunem materialul torturilor critico-teoretice de tip deconstructiv, ne limitam sa continuam fatidic si sec povestea fotografiilor de atmosfera in alb-negru.
Cum nu au fost realizate nici in scop documentar si nici pentru vreunul dintre examenele de la Universitatea Nationala de Arta din Bucuresti unde autorul este student anul III, fotografiile nu vor aparea pe simeze - nici pe cele universitare si nici pe cele ale galeriilor de arta particulare. Vor ramane pe mai departe in plic, pana cand se va mai ivi un alt prilej de conversatie si discutii barfitoare asupra mostenirii postindustriale romanesti si a felului in care este sau nu este valorificata cultural si estetic.
...Sunt convinsa totusi de latura romantica a acestei vizuni asupra cimitirului ruginit si parasit de langa uzinele Apaca. Mai ales ca este posibil sa ramana un tip de fotografie unicat in arta romaneasca, din moment ce aceste fabrici si uzine dezafectate devin spatii de depozitare, in timp ce utilajele merg la fier vechi.

Ina Cazan