Viitorul in care traiminterviu cu Anders Kreuger, curatorul celei de-a 6-a Bienale "Periferic", Iasi, Romania,
30 mai - 14 iunie 2003
Catalin Gheorghe: In urma invitarii dumneavoastra in calitate de curator al Bienalei "Periferic", dupa ce ati stabilit tematica conceptuala a evenimentului ("Colturi profetice"), ati trecut la realizarea unei selectii eterogene a artistilor. Care au fost criteriile acestei selectii?
Anders Kreuger: Inainte de toate, am incercat
sa ma gandesc la anumiti artisti ale caror proiecte ar fi putut fi relevante
pentru ideea investigarii felului in care "am avea de-a face cu viitorul",
avand in vedere viitorul ca o categorie mentala a timpului, imaginat in stransa
legatura cu site-ul ca o categorie mentala a spatiului. Am vrut sa invit artisti
care ar fi putut fi interesati sa incerce articularea unei gandiri a viitorului
evitand insa termenii utopici. Bineinteles, artistii nu provin dintr-o zona
academica, caz in care nu te poti astepta intotdeauna sa comenteze intr-un
mod direct asupra tematicii propuse. Intr-adevar, nu asta este treaba lor.
Mai curand ai putea incerca sa ii inspiri, sugerandu-le o anumita tema. Acesta
a fost primul meu criteriu, in masura in care am cautat artisti a caror opera
si idei ar fi putut sa se potriveasca in vreun fel tematicii de ansamblu a
expozitiei.
Cel de-al doilea criteriu a fost acela de a invita oamenii pe care deja ii
cunosteam. Nu neaparat foarte bine si nu neaparat in mod personal, ci oamenii
despre a caror personalitate aveam o oarecare idee. Aveam nevoie sa lucrez
cu oameni in care as fi putut avea incredere. Aveam nevoie sa stiu ca acesti
oameni ar fi fost interesati sa faca ceva aici, in conditii destul de dificile
uneori. De fapt, cand am inceput sa lucram nu aveam la baza nici o institutie
si nici un buget. De asemenea, Iasi este un oras pe care oamenii nu il cunosc.
De aceea, artistii puteau fi oarecum suspiciosi in privinta venirii lor in
acest loc si a desfasurarii unui proiect aici. Este mai usor sa ii convingi
pe oamenii cu care ai deja anumite legaturi.
Cel de-al treilea motiv important pe care l-am avut in vedere atunci cand
am realizat selectia a fost, de asemenea, unul pragmatic. Aveam nevoie sa
stiu ca vom fi capabili sa atragem oarecare fonduri sprijinindu-ma pe numele
pe care le-am propus in expozitie. Acesta este lucrul pe care il faci intotdeauna
cand realizezi proiecte la o asemenea scara. Unul dintre modurile de a obtine
bani consta in implicarea catorva artisti bine cunoscuti pentru a impresiona
oamenii care ar putea sa te ajute sa organizezi si sa finantezi evenimentul,
precum si oamenii care ar putea scrie despre acesta, oamenii care ai vrea
sa observe acest eveniment. In plus, trebuie sa te asiguri sa inviti artisti
din tari care sunt capabile si dispuse sa plateasca pentru participarea lor.
Toti specialistii cunosc aceste tehnici de a invita artistii intr-o mare expozitie
de grup si nimeni nu este ofensat. Aceasta este realitatea, un joc pe care
trebuie sa il joci.
C.G.: Ati vazut Iasi-ul ca pe un loc cu "un secret bine pastrat de restul lumii", insa cum il vedeti acum, dupa deschiderea bienalei?
A.K.: Nu cred ca deschiderea noastra schimba
prea multe in ceea ce priveste imaginea orasului. Imaginea are de-a face cu
felul in care functioneaza orasul. Acesta este un oras universitar unde oamenii
duc mai degraba o viata confortabila. Probabil acest lucru suna oarecum cinic
ca observatie a unui strain care a vazut multe locuri mai afluente si mai
bine organizate. Insa pot spune ca e o observatie pe care am facut-o in multe
alte locuri din Europa de Est, anume ca viata de aici este realmente confortabila.
Bineinteles, oamenii au nevoie sa aiba propriile lor strategii de supravietuire,
propriile lor sisteme de securitate. Cu toate acestea, stilurile de viata
manifestate in aceste economii si culturi care ies la iveala in estul Europei,
si in orase precum Iasi-ul, sunt oarecum putin mai intarziate si mai relaxate
decat intr-o metropola occidentala.
Unul dintre plusurile vietuirii intr-un loc precum Iasi-ul este acela ca va
cunoasteti mediul si posedati sentimentul sigurantei pe care vi-l ofera propriile
retele umane. Chiar daca trebuie sa faceti anumite compromisuri ori chiar
sacrificii pentru a supravietui, aceasta nu inseamna ca sunteti intotdeauna
amenintati de nimicirea personala ori de competitia apriga pe linie profesionala.
Cred ca cel mai relaxat stil de viata va avea o continuitate aici. Acesta
va fi un loc unde, in cele din urma, oamenii vor duce o viata oarecum buna.
Si probabil Iasi-ul va continua sa ramana oarecum invizibil pentru restul
lumii...
C.G.: Credeti ca "profetia" dvs. in privinta artei - ca "profetie" a gandirii, a creatiei si integrarii - va fi realizata?
A.K.: O nota optimista fundamenteaza intrebuintarea
conceptului de "viitor" intr-un loc precum Iasi-ul. A vorbi despre
viitor este un lucru natural aici, deoarece, pe de o parte, orasul este constient
de rolul sau ca nou avanpost al Uniunii Europene, fiind pregatit pentru asumarea
acestui rol, iar pe de alta parte, deoarece viitorul orasului este un proces
de dezvoltare care deja a inceput sa se desfasoare pe plan economic, social
si cultural.
Insa nu vorbesc despre viitor in termeni de predictie, in termenii unei incercari
de a afla ce urmeaza sa se intample la un nivel concret in Iasi ori in Romania.
Mai curand incerc sa dezvolt o notiune a viitorului inteleasa ca o categorie
naturala a timpului. In mod obisnuit, consideram ca este imposibil sa avem
o gandire oarecum structurata despre viitor, deoarece nu avem niciodata vreo
informatie despre el. Acest lucru se intampla in cultura noastra: avem nevoie
de informatii, de dovezi, de date, avem nevoie de tehnici pentru a face fata
vietii. "Programul" pe care l-am gandit pentru expozitie a fost
acela de a incuraja gandirea creativa - despre viitor, despre alte lucruri
- fara a fi dependenti de informatie si date "solide".
C.G.: Credeti ca publicul a perceput evenimentul in termenii propusi de dvs.? Imi puteti spune ce reactii ati receptat din partea publicului?
A.K.: Inca nu am primit cine stie ce feed-back. Insa sunt pe cale sa-l primesc. Majoritatea reactiilor le-am primit din partea studentilor in curatoriat de la Royal College of Art din Londra care viziteaza zilele acestea Iasi-ul. In marea lor parte, intrebarile pe care le primesc pun in discutie felul in care sunt intrebuintate spatiile expozitionale, felul in care poti lucra cu cladirile, care sunt atat de impresionante in ele insele, cum ar fi Palatul Culturii sau Baia Turceasca. In care cazuri lucrarile de arta doar acopera spatiul? In care cazuri adauga ele intr-adevar ceva unui spatiu ori il reinterpreteaza? Cred ca aceasta este o discutie interesanta, chiar daca este oarecum tehnica si limitata la discursul "curatorial". Curatoriatul este un fel de gandire spatiala. Aceasta practica are de-a face din plin cu felul in care poti intrebuinta spatiul in mod activ, ca o categorie a gandirii, precum si cu felul in care poti crea o realitate mentala a expozitiei: prin intermediul lucrarilor, prin intermediul scrierii, prin intermediul conceptului, dar in aceeasi masura in spatiul fizic.
C.G.: Iar in ceea ce priveste publicul local?
A.K.: Cred ca oamenii de aici au nevoie de inca ceva timp pentru a-si articula o atitudine. Am observat acest lucru in cazul co-organizatorilor si al asistentilor mei. Ei au nevoie de ceva timp sa vada lucrarile, sa se gandeasca la ele si sa-si permita sa aiba propriile lor opinii in privin]a lucrarilor. Ei trebuie sa depaseasca stadiul de a fi impresionati de faptul ca expozitia este aratata aici, de faptul ca au venit anumiti oameni din strainatate sa lucreze in Iasi. Cel mai important lucru este acela de a fi capabili sa experimenteze expozitia la nivel personal, si cred ca acest lucru deja se intampla. Insa oamenii au nevoie probabil de inca o saptamana sa se intoarca, sa vada lucrarile din nou si sa se implice in intelegerea lor.
C.G.: In ceea ce priveste continuitatea acestui
eveniment, credeti ca o bienala se poate dezvolta pe baza infrastructurii
unui loc ca acesta, aici, in estul Europei?
A.K.: Da, insa trebuie sa ne amintim ca infrastructura este foarte diferentiata
in diferite locuri din estul Europei. Exista diferente uriase intre Lituania
si Romania, intre Slovenia si Albania, intre Polonia si Bulgaria. Europa de
Est nu este un spatiu cultural unificat. Experienta pe care au avut-o oamenii
din aceste tari dupa caderea comunismului a fost foarte diferita. De asemenea,
au existat mari diferente si sub comunism.
In acest domeniu specific de activitate in care lucrez - curatoriatul independent
legat de arta contemporana si cercetarea asupra procesului curatorial - exista
foarte putine locuri in estul Europei care au reputatia intretinerii unei
gandiri in directia unor activitati creative, inovative. Cred ca Iasi este
acum unul dintre aceste locuri, mai ales dupa ce am primit aici cativa oameni
din strainatate. Nu fiecare tara are o "scena" de arta contemporana
puternic\a. Nu fiecare capitala are institutii, evenimente ori persoane interesante.
Iasi este mai degraba unul dintre putinele locuri din aceasta parte a estului
Europei unde se intampla lucruri inovative. Iar oamenii incep sa devina constienti
de acest lucru. Si de ce se intampla astfel de lucruri? Deoarece aici exista
un individ, Matei Bejenaru, care a fost un om-institutie timp de cativa ani
si care a intreprins acel gen de activitate propriu unei institutii ce trebuie
sa acopere un astfel de domeniu. El isi duce la indeplinire ideea dezvoltarii
unei scene aici, in Iasi. In alte locuri din Europa de Est, ideea de a dezvolta
ceva interesant se bazeaza pe ceea ce intreprind institutiile. Vilnius, Varsovia,
Budapesta, Ljubljana sau Belgrad se bazeaza pe activitatea a diferite feluri
de institutii artistice, de la spatiile artistice oficiale finan]tate de stat
la miscarile independente ori semi-independente. Insa toate aceste scene sunt
institutionalizate intr-o oarecare masura, spre deosebire de cea ieseana care
este complet dependenta de o singura persoana. Si acest lucru o face sa fie
unica.
C.G.: Ce anume credeti ca ar trebui sa se accentueze la realizarea urmatoarei bienale? Ce anume credeti ca ar trebui sa schimbe organizatorii pentru a ridica nivelul evenimentului?
A.K.: Pot da un raspuns doar in ceea ce priveste implicatiile logistice ale acestei intrebari, deoarece nu este de competenta mea ori interesul meu sa rezerv vreo directie pentru ceea ce ar trebui sa se intample in viitor.
C.G.: Nu vreti sa oferiti sfaturi...
A.K.: Nicidecum, nu vreau sa procedez astfel
in termenii continutului ori ai unei organizari curatoriale. Inca discut acest
lucru cu Matei si probabil vom creea o platforma formala pentru acest subiect.
Probabil Matei vrea sa stabileasca, de exemplu, un fel de comitet de consultanta,
iar eu voi fi mai mult decat fericit sa contribui cu sfaturile si comentariile
mele.
Insa, in aceasta privinta, as vrea sa fac cateva observatii logistice, deoarece
eu insumi am fost destul de implicat in logistica acestui eveniment. Iar ceea
ce mi se pare prioritar pentru data viitoare este asigurarea unui buget operativ
inainte de a va apuca de lucru. Aveti la dispozitie 2 ani, si sunt sigur ca
Matei va fi capabil sa obtina fondul de baza pentru acest eveniment, chiar
incepand din acest an. Sa spunem, pana in 50 000 de euro obtinuti de la unele
fundatii ori programe importante, doar pentru a organiza si a pune in functiune
institutia. Si spun institutie, deoarece bienala devine o institutie. Si este
nevoie de aceste fonduri doar pentru a o structura, astfel incat Matei sa
fie capabil sa ofere un buget operativ pentru curatorul sau curatorii pe care
ii va invita. In acest caz, sper sa nu mai fie pus in situatia de a invita
pe cineva care sa porneasca de la zero.
Pentru viitor, cred ca acesta este cel mai important lucru: sa creati o institutie.
Dar aceasta este, de asemenea, o problema, deoarece daca creati o institutie,
atunci veti pierde putin din prospetimea si modul fatis al stilului de a lucra
de care ati dat dovada acum. Insa sunt constient ca aveti nevoie de aceasta
institutionalizare, deoarece nu este posibil sa realizati aceasta munca din
nou, sa realizati aceasta munca coplesitoare, dificila si stresanta cu doar
o mana de oameni dintre care unii nici nu au cerut sa fie platiti. Sunt sigur
ca urmatoarea editie a bienalei va fi mult mai structurata.
C.G.: Ce intentionati sa faceti dupa acest
eveniment? Intentionati sa realizati un eveniment major ca acesta in viitorul
apropiat?
A.K.: Nu, nu am planificat nimic la aceasta scara. Si, de fapt, cred ca nu
as vrea sa construiesc un mare eveniment imediat dupa acesta. Si asta deoarece
exista anumite dezavantaje pentru un curator atunci cand lucreaza la realizarea
unui mare eveniment. Nu mai esti capabil sa intri intr-un dialog creativ cu
fiecare artist, nu mai esti in stare sa te implici intelectual pe tine insuti
in producerea fiecarei noi opere. Trebuie sa gasesti un mod de operare in
cadrul unui mare eveniment care este oarecum mai curand institutional decat
creativ, chiar daca in realitate nu esti sprijinit de o institutie. Trebuie
sa te gandesti la tot felul de politici personale pentru a realiza o expozitie
impreuna cu atatia oameni. Trebuie sa te gandesti cum anume poti creea un
anumit volum ori masa critica pentru a atrage atentia asupra evenimentului.
Ai nevoie, pur si simplu, sa acoperi o anumita intindere a spatiului cu o
anumita cantitate de proiecte si, pentru un anumit timp, la un anumit interval,
in acest proces de umplere a cadrului artistic asupra caruia ai decis sa te
opresti, exista un risc de a pierde putin din spiritul critic si creativ de
care ai nevoie pentru a face intr-adevar o treaba buna in calitate de curator.
Si despre acest lucru este vorba, acum, cand am ajuns la momentul evaluarii
proiectului. Iar vizita facuta de studentii in curatoriat si profesorii lor
din Anglia este foarte folositoare, deoarece ma ajuta sa ma gandesc la aceste
implicatii.
Urmatorul meu proiect va fi unul mult mai mic, in Amsterdam, primavara viitoare,
iar titlul proiectului este "Violenta tonului", titlu care este
putin criptic. Exista cateva idei care converg in acest proiect, iar una dintre
ele este aceea ca diferenta dintre discipline in viata intelectuala ori artistica,
nu constituie atat de mult o diferenta in substanta ori in continutul lor,
cat o diferenta in ton, o diferenta oarecum in articulare, legata de felul
in care vorbesti despre ceea ce faci, de felul in care te definesti pe tine
insuti, de felul in care stabilesti granitele dintre curatoriatul independent
si cel institutionalizat, dintre artele vizuale si teatru, dintre arta si
stiinta. Aceste granite nu sunt motivate. Ele sunt de natura creatoare, iar
modul in care le creezi este tonal, tinand de felul in care vorbesti despre
tine insuti, si exista o oarecare violenta in acest mod de a defini lucrurile.
Selectand un anumit ton e ca si cum ai deselecta un alt ton, iar a vorbi cu
cineva pe un anumit ton e ca si cum ai violenta acea persoana, deoarece te
definesti pe tine insuti si il definesti pe celalalt prin intermediul tonului
pe care tu il alegi.
O alta idee este aceea a legaturii intime dintre ton si emotie. In limbaj,
tonalitatea este de obicei vazuta ca un sistem care opereaza deasupra structurii
lingvistice "solide". Deasupra structurii fonetice, morfologice
si sintactice a propozitiei putem identifica o curba tonala, intonatia, care
este la fel de importanta pentru comunicare ca si celelalte trei segmente
de analiza ale propozitiei, dar este intotdeauna considerata ca un fel de
ultima instanta ori chiar ca un element de decor. De fapt, tonalitatea comunicarii
- a limbajului si, in acest caz, a artei - este esentiala pentru intelegerea
si articularea propriilor noastre emotii. Intentionez sa ma focalizez asupra
emotiilor nearticulate, asupra asa-numitelor mici emotii ca fiind opuse celor
mari. Nu voi pune accentul pe emotiile dragostei, urii si invidiei, ci mai
curand pe acelea ale anticiparii, dezamagirii, supraestimarii propriilor tale
posibilitati, pe emotiile jenei, pe acele lucruri care nu sunt tocmai clare
si pe care este mai dificil sa le probezi.
"Violenta tonului" va fi o expozitie in centrul Amsterdam-ului,
produsa in colaborare cu spatiul artistic W139, si va fi impartita intre un
apartament si strada, astfel incat va exista acest element contrastant de
"exterior-interior", existand, de asemenea, un contrast intre opera
picturala, bazata pe imagine, si opera performativa, bazata pe lucrurile care
se intampla in timp real.
Ma pregatesc pentru acest proiect lucrand in domeniul teatrului inca din aceasta
vara, intentionand sa particip in cadrul unei productii teatrale la Royal
Dramatic Theater din Stockholm, in august si septembrie, o productie bazata
pe piesa unei scriitoare britanice, Sarah Kane, care s-a sinucis acum cativa
ani, si ale carei lucrari sunt foarte brutale, crude si solicitante din punct
de vedere fizic. Regizorul acestei productii este tanarul lituanian Oskaras
Koršunovas, iar eu voi fi interpretul dintre el si actorii suedezi.
C.G.: Este un proiect inspirat de "teatrul crud" al lui Artaud?
A.K.: Da, insa destul de putin, deoarece este mai putin literar decat Artaud, este mai putin bazat pe text, este foarte fizic, tinand cont mai ales de felul in care va fi pus in scena de acest regizor. Insa, in mod normal, am o problema vis-a-vis de teatru. Nu sunt un om de teatru, astfel incat acest contact va fi oarecum ca o scoala pentru mine: sa invat mai mult despre felul in care se gandeste in teatru, si sper ca voi putea sa folosesc experienta acestei gandiri in desfasurarea viitorului meu proiect.
Acest interviu a aparut initial in numarul din aceasta vara al revistei ARThoc.
